După publicarea editorialului „Să se reabiliteze, dar să nu se schimbe nimic”, reacțiile n-au întârziat să apară. Zeci de comentarii, sute de reacții, aceleași argumente, aceleași frustrări. Iar concluzia e amar de simplă: majoritatea celor care au comentat nu au citit cu adevărat textul, ci doar au reacționat la propriile temeri.
Ceea ce trebuia să fie o reflecție despre mentalitatea noastră colectivă — despre felul în care ne opunem oricărei schimbări, deși ne plângem zilnic de stagnare — s-a transformat, pentru mulți, într-o nouă ocazie de a înjura primăria, bicicliștii sau „ecologiștii comuniști”. În loc să vedem ideea de fond, am preferat să ne apărăm locul de parcare ca pe un drept constituțional.
E aproape poetic: un text care critica lipsa de comunicare a administrației și ipocrizia civică a fost interpretat drept propagandă pro-primărie.
Atât de mare e nevoia unora de a se simți victime, încât nici nu mai contează ce scrie, contează doar să aibă în cine arunca cu noroi.
Ironia este că reacțiile din comentarii dovedesc exact ceea ce articolul spunea. Spuneam acolo că Târgu Mureșul suferă nu doar de infrastructură precară, ci mai ales de o criză de încredere și de informare. Iar dovada e chiar în tonul reacțiilor: oameni furioși pe un text pe care nu l-au citit până la capăt, convinși că modernizarea e un atac personal, nu o nevoie comună.
Unii au văzut în editorial o apărare a primăriei. Alții, un complot împotriva șoferilor. În realitate, textul critica lipsa de comunicare a administrației și, în același timp, refuzul cetățenilor de a accepta schimbarea. Dar, într-un oraș în care dialogul public s-a mutat în secțiunea de comentarii, nu e de mirare că argumentele sunt înlocuite de etichete și jigniri.
„Proiect inutil, comunist, imoral”, „articol plătit”, „se fac piste pentru trei bicicliști” — expresii care nu contrazic textul, ci îl confirmă. Pentru că exact despre acest refuz instinctiv era vorba. Despre acel „da, vrem Europa, dar fără disconfort”, acel „să se facă, dar nu la mine”. Despre felul în care modernizarea ne sperie fiindcă ne obligă să ne schimbăm obiceiurile.
Totuși, printre vocile furioase s-au strecurat și câteva care merită respect. Câțiva oameni au înțeles esența: că traficul nu se rezolvă cu benzi suplimentare, ci cu un transport public funcțional; că o bicicletă ocupă mai puțin loc decât o mașină; că, dacă fiecare familie are trei autoturisme, nicio centură și niciun pod nu vor rezolva nimic. Puțini, dar lucizi. Dovada că există speranță.
Restul reacțiilor arată, însă, un oraș care se teme de orice schimbare ce atinge confortul personal. Un oraș care confundă critica cu atacul, modernizarea cu trădarea și dialogul cu scandalul. Un oraș în care oamenii cred că „informare” înseamnă un clip pe Facebook, iar „opinie” înseamnă o reacție la nervi.
Poate că nu ne place s-o auzim, dar Târgu Mureșul nu se împotmolește din cauza unui trotuar sau a unei piste de biciclete. Se împotmolește din cauza unei mentalități colective care spune mereu „nu” înainte de a asculta până la capăt întrebarea.
Iar dacă articolul a reușit măcar atât — să scoată la suprafață felul în care reacționăm la schimbare — atunci și-a atins scopul. Pentru că progresul nu începe cu o lucrare, ci cu o discuție sinceră despre cine suntem și ce vrem să fim.
Până atunci, ne vom certa în continuare între mașini, biciclete și boscheți.
Dar poate, într-o zi, vom înțelege că modernizarea unui oraș începe cu schimbarea mentalităţii.
Sanda Viţelar