Am fost de mai multe ori în secția de psihiatrie a Spitalului Municipal „Dr. Gheorghe Marinescu” din Târnăveni. Am intrat în saloane, am stat de vorbă cu personalul, cu medicii, cu pacienții. Da, am văzut și eu că există probleme. Nu e o unitate perfectă. Clădirile sunt vechi, suprafețele sunt mici, iar infrastructura lasă de dorit. Dar am văzut, în același timp, ceva ce pare că mulți au uitat să mai caute: oameni care încă lucrează cu sufletul.
Zilele trecute, spitalul a ajuns din nou în centrul unui scandal public, după vizita de monitorizare a Centrului de Resurse Juridice (CRJ). În postările care au urmat, s-au folosit termeni grei — „abuzuri”, „condiții inumane”, „pacienți legați și ținuți captivi”, „spitalul groazei”. Cu imagini șocante și acuzații tăioase, totul a fost prezentat ca o poveste despre cruzime, nepăsare și neglijență.
Dar adevărul, ca întotdeauna, e mai complex.
Cei care au lucrat vreodată într-o secție de psihiatrie știu cât de dificil este acest domeniu. Aici nu vorbim despre un salon de spital obișnuit. Vorbim despre oameni cu suferințe profunde, despre pacienți care uneori refuză tratamentul, rup haine, urlă, se tem, se ascund, sau, pur și simplu, se pierd în propria lume. Nu poți judeca o asemenea realitate doar dintr-o fotografie sau dintr-un clip video.
Cei care lucrează acolo — asistente, infirmiere, medici — se confruntă zilnic cu situații-limită. Și totuși, în ciuda oboselii, a salariilor modeste și a lipsei de resurse, încearcă să mențină demnitatea pacienților. I-am văzut ducându-i la cinematograf, la mănăstiri, în excursii. Am văzut pacienți care zâmbeau, dansau, desenau, vorbeau despre „doamna asistentă care i-a ajutat să se tundă frumos”. Asta nu se vede în nicio filmare.
Da, sunt probleme. Sunt paturi prea multe într-o cameră, sunt clădiri care ar trebui renovate, sunt fonduri care se lasă așteptate. Dar a transforma aceste lipsuri într-un rechizitoriu moral împotriva oamenilor care își fac treaba cu trudă și compasiune este o nedreptate.
Conducerea spitalului are dreptate într-un punct esențial: a prezenta doar partea întunecată, fără context, este un abuz. Este o formă de manipulare care rănește nu doar imaginea unei instituții, ci și demnitatea celor care lucrează acolo. A filma pacienți fără consimțământ, a expune oameni vulnerabili pentru un efect mediatic — asta, da, este o problemă morală și legală.
Am stat de vorbă cu managerul Szuszanna Megheșan, care, în ciuda presiunii, vorbește calm, cu argumente și empatie. „Noi lucrăm cu sufletul, nu pentru bani”, spune. Și nu e o figură de stil. În spitalul acela sunt oameni care rămân peste program, care aduc din buzunarul propriu ce lipsește, care nu pot dormi după ture grele.
Ceea ce se întâmplă acum este un linșaj public periculos. Nu doar pentru imaginea unei instituții, ci și pentru întreg sistemul medical psihiatric din România — un domeniu oricum marginalizat, prost finanțat și greu de înțeles.
Critica este necesară. Monitorizarea este importantă. Dar critica trebuie să fie onestă, echilibrată, nu o vânătoare de vinovați. Dacă vrem cu adevărat schimbare, să cerem investiții, politici publice, centre sociale. Nu să aruncăm cu pietre în oamenii care țin sistemul în viață, uneori cu mâinile goale.
În final, poate ar trebui să ne amintim un adevăr simplu: empatia nu se învață din rapoarte, iar demnitatea umană nu se apără cu postări virale.
Sanda Viţelar