Adrian Armand Giurgea
Suntem anapoda rău de tot. Vorba unui cunoscut, adesea am impresia că suntem greşiţi. Un popor întreg. Ne-a plăcut dictatura până ne-au convins alţii că nu e bună. Da, da. Ne-a plăcut. Ca popor. Aproape că ne place şi astăzi. Apoi, da, aşa e, suntem tributari unui ADN care, în loc să ne ajute să evoluăm, ne ţine în loc. Şi, deşi ne credem „buricul Pământului”, rămânem un umil popor prizonier al propriilor neputinţe. Iar de la Revoluţie încoace acest destin este tot mai uşor descifrabil pentru cei ce ne văd un fel de cerşetori ai Europei, mândri nevoie mare că înaintaşii au făcut şi au dres, dar incapabili să facem şi să dregem ceva cu noi înşine. Am eşuat în Agricultură, am eşuat în Sport, am eşuat în Educaţie, iar un preşedinte ne-a spus clar că am eşuat ca Stat. Pentru că, dacă spui zilnic poporului că e slab, va ajunge să creadă şi să se mulţumească cu statutul de legumă.
Nu-i aşa?! Oricum, e mai comod să chibiţezi, plângându-ţi de milă, decât să pui mâna şi să schimbi ceva. Cu tine, cu ai tăi, cu vecinii, cu neamul. Şi, uite aşa, am ajuns la finalul lui 2025 ştiind că vrem un singur lucru: să moară capra vecinului. Nu avem alte probleme. Iar dacă avem, oricum nu ştim a ni le rezolva. Am dat mereu vina sau am invocat străinul şi străinii care ne vor răul sau nu ne vor binele, însă nu ne-am uitat încă în oglindă să ne întrebăm ce facem. Iar timpul trece implacabil şi ura, dorinţa de revanşă şi revolta cresc inexplicabil pentru unii, pregătind parcă terenul pentru revenirea la dictatură. Da, da, nu vă miraţi! Mai bine încercaţi să citiţi printre rânduri şi să vă întrebaţi de ce, de fiecare dată când s-au dat tunuri care, peste timp s-au transformat în găuri imense în Buget, ne-a fost distrasă atenţia cu false probleme.
Probleme mărunte, în esenţă, dar care v-au hipnotizat parcă, sugându-vă întreaga vlagă. Aşa şi acum. Stăm cu toţii blocaţi în problema „noilor chiaburi”, fără a ne revolta cum ciocoii noi, puşi la masa de joc a momentului îşi fac partea din banii noştri. Şi o tot spun, dar nivelul de blazare al unei generaţii pare atât de mare încât, dacă ar fi dusă în integralitate pe stadion şi suprimată, nu ar avea vreun exponent care să se revolte. Dar, dacă i-ai arăta un individ care munceşte şi prosperă sunt sigur că întreaga generaţie ar fi gata să îi sară în cârcă şi să-l acuze că e chiabur…
Suntem anapoda, da. Uneori îmi vine să spun că suntem de-a dreptul defecţi… Iar deunăzi i-am spus unui distins medic din urbe, convins că sunt invidios că nu mi-am tras un ONG cu care să sug bani de la privaţi şi de la Stat, că, în felul lui, om cu şcoală şi profesionist, are dreptate. Da, mă roade invidia ca am fost educat prost în familie şi ca nu am ales să fur! Nici să mint! Nici să bat palma cu cei ce fac aşa ceva! Sunt invidios ca nu am înţeles decât azi ca din ONG-uri te poţi încă chivernisi uşor! Asta deşi, imediat după Revoluţie, vedeam cum ONG-iştii îşi aduc, fără taxe, maşini din Germania.
A fost o modă, vă amintiţi? Azi e la modă să îţi faci ONG şi să iei bani de la Stat spunând că eşti antreprenor social şi că oferi servicii pe care Statul e incapabil să le presteze. Dar o faci pe banii Statului şi, pentru asta, îţi tragi, personal, venituri babane. Vedeţi cazul doamnei vicepremier ONG-ist… S-a autosuspendat duduia, nu a plecat din ONG, dar e şi la guvernare. Organizaţie NON Guvernamentală. Da, am reuşit de tot să o pervertim şi pe asta. Dar, să revin. Sunt invidios ca am învăţat de mic pentru a fi pus la colţ mare de unii care au învăţat în viaţă mai mult decât în şcoală! Şi care se pricep la toate: de la educaţie, la săpat şanţuri şi pus coadă la cireaşă, sau vaccinare. În teorie, fără susţinere ştiinţifică sau fără argumente. Ei sunt pregătiţi să dea lecţii şi să scrie cărţi, fără a fi citit ceva înainte pe domeniile cu pricina. Şi sunt invidios tare pe ei.
Oameni cu „şcoala vieţii”, da, nu doar bombardierii sunt aşa. Poporul începe să se comporte ca un bombardier, în totalitatea sa. Şi, să nu uit, sunt invidios ca EBA, da, fata fostului preşedinte, cel care hăhăia, cel susţinut şi din Mureş, vă amintiţi poveştile cu sacul cu bani, nu?! Da, domnu’ ca aceea are sau va avea pensie de europarlamentar, la fel cum odraslele altor şmecheri au pus mana pe ţara asta care parcă le-a fost lăsată moştenire de ai lor, care au câştigat-o, ei înşişi, la barbut! Sunt încă invidios şi pe faptul ca întâiul dascăl al ţării a urmat marinarului sovietic, iar acum avem un neam întărâtat într-atât el pe sine însuşi că, în curând, va da ţara pe nimic… Pentru că azi poporul se teme iarăşi că „nenorociţii” de capitalişti ne vor ţărişoara.
I-au băgat-o în cap nevolnicii care aşa au ajuns an de an în Parlament. Poporul nu s-a revoltat de minciună, deşi a simţit mereu că din Europa, de la „nenorociţii de capitalişti” vine progresul. Dar, vai, ce am zis?! Progres? Nu e bine, domnule chestor, nu e bine, căci progresismul e de rău… Da, îmi cer scuze. Noi trebuie să rămânem în băltoaca asta dintre Est şi Vest, să ne gâdilăm pe burtă din când în când şi să ne spunem că suntem cei mai importanţi şi că fără noi lumea ar fi degeaba… Ajunge să existăm, căci aşa aducem schimbarea în lume. Prin noi înşine. Din vorbe, fără fapte. Şi, din când în când, o punem de mămăligă. Noroc cu spiritul clevetitor care ne urmăreşte de sute de ani şi care ne duce în pragul revoltei. Ştiţi cum, nu? E simplu.
O punem de mămăligă şi, stând la taclale, clevetind, real sau virtual, uităm şi explodează mămăliga. E drept, ne stropeşte şi pe noi, sau nu, pe noi de arde cel mai tare,dar suntem mândri de ce am realizat. Chiar dacă peste timp vom regreta, important este prezentul: „i-am ars pe ăştia, mama lor de derbedei”, spunem fără a simţi că tot rupţi în cur am rămas, îmbătaţi cu apă rece.
Revenind la invidia care mă roade, căci fac parte din popor, nu mă pot dezice de el, căci e al meu, chiar dacă mă doare să-l văd aşa, chiar dacă sunt oaia neagră, aia care nu fură, nu bate palma cu hoţii şi nu le cântă în strună potenţaţilor vremii pentru a lua un galben pe un ONG fără profit dar care să mă facă să mă lăfăi în bani, mă bucur că încă răsare soarele şi, poate, mă apuc să-l invidiez pentru asta. E departe şi vine zilnic să-mi amintească faptul că e deasupra.
Sau dedesubt? Atunci, nu e mai bine să-l invidiez pe Dumnezeu?… Da, da, căci el e în tot şi toate. Fără ură. Fără patimă. Echidistant. Egal. Noi, mici particule într-un Univers pe care credem că l-am înţeles, dar în care ne pierdem zilnic în probleme mărunte. Fără viitor. Doar într-un prezent efemer, adesea puturos, sulfuros de-a dreptul, dar cu ambiţia de a fi „buricul Pământului”.