Adrian Armand Giurgea
Astăzi vreau să scriu despre trădare şi umilinţă. Aşa, în general. Aplicat la zi. După ce mi-am pus de nenumărate ori întrebarea: cum se face că, în guvernările aşa-zis de dreapta, mai mereu în cei aproape 36 de ani de democraţie, am avut de „strâns cureaua”. Ca în vremea comuniştilor. Dar pe dreapta. Şi noi, ca popor, dar şi antreprenorii. Ca şi când s-ar fi făcut guvernare împotriva tuturor. Un fel de pedeapsă venită din statul dictatorial al lui ceauşescu sau ca o formă de autoflagelare experimentală. Şi, fără excepţie, stânga a fost mai mereu mână largă. Au fost însă mereu nişte linii care au făcut diferenţa. De regulă atunci când am vorbit despre libertate. Căci, chiar dacă era mai greu sau foarte greu, erai liber să spui ce ai vrut, în timp ce stânga mereu căuta să te facă să taci. Şi stânga a căutat mereu să-şi subordoneze Statul. Mai ales Statul de Drept: Azi, blestemul este iarăşi peste noi. Antreprenorii se plâng. Lumea se plânge. Parcă nimic nu mai merge. Şi ne-am pomenit cu o guvernare pe măsură. Care spune că e în interesul comun „să strângem cureaua”. Aşa promitea şi ceauşescu. Iar partidele stau cu mâinile încleştate pe ciolan invocând binele poporului. Fiecare sinecurist zbiară de dragul naţiei, dar nu s-ar da dus de la masa îmbelşugată a Puterii. Pentru că îi place să se îndestuleze în numele vulgului care se va fi hrănit şi el, în cele din urmă, din preafericirea celui ce-l reprezintă… Virtual. Căci fizic nu va ajunge vreodată cu adevărat la masă. Însă poporul, minţit la nesfârşit, vrea sânge. Chiar dacă, în final, va fi sângele lui. Ceva care seamănă cu destinul popular al pricoliciului. Căci sângele curs îi face bine. Pe moment. Îl face mai uşor. Îi primeneşte respiraţia. Îl face să zburde în lanţ fără să-l simtă. Un fel de drog care îi schimbă perspectiva asupra propriei neputinţe. Însă bătălia pricoliciului cu vârcolacul e dură. Iar vârcolacul e şi el prezent. Căci şi lui îi face bine sângele. Nu sângele propriu, ca în cazul pricoliciului, ci al altuia.
Şi, uite aşa, între sinistru şi ministru şi-a făcut loc primul sinistru sau primul ministru care el însuşi trăieşte cu sângele sau din sângele poporului manevrând o frustrare ancestrală a acestuia, cu ştiinţă sau fără, ademenit parcă de destinul iliberalului Viktor Orban pe care îl detestă, dar îl şi iubeşte în acelaşi timp. E straniu cum în aceste zile cei care îl puneau la zid pe Orban, cel de la Budapesta, nu pe fostul angajat al firmei de ţevăraie de la Râciu (asta pentru cunoscători, căci poporului nu-i pasă oricum – n.r.), aplaudă atitudinea iliberală a guvernului de la Bucureşti în frunte cu fostul primar al Oradei. Aici, apropo, oare câţi ştiu că e Oradea, nu Oradia, că e Oradei şi nu Oradiei?!… Întrebarea nu are sens în context, dar spune multe despre cum minciuna guvernantilor de azi si de ieri nu poate hrani decât foamea ancestrală de sânge a unui popor care se hrăneşte din iluzia binelui propriu construit pe răul altuia. Altfel spusă vorba “schimbarea stăpânilor, bucuria nebunilor”… Atât doar ca astăzi spiritele se încing mai tare şi mai repede graţie reţelelor sociale care dau frâu liber frustrărilor şi frustraţilor, fără a avea însă mult asteptatul rol de catharsis. Căci… unde dragoste nu e, nimic nu e, iar de unde nu-i… nici Dumnezeu nu cere. Şi cum să ceri unui popor care nu ştie nici propria-i limbă să judece altfel decât aşa cum i se dictează?!
Revenind însă la oile noastre, întrebarea legitimă este alta: de ce lucrurile au mers prost în cei aproape 36 de ani de la Revoluţie doar în timpul guvernărilor care au avut în frunte aşa-zişi oameni de Dreapta? Şi, încă ceva: de ce au fost cei mai slabi premieri, siniştri de-a dreptul, premierii înfipţi în fruntea guvernului tocmai din Transilvania, ardeleni sau bănăţeni? Şi puteţi să faceţi singuri un exerciţiu şi să puneţi în ecuaţie premieri precum Ciorbea, Boc sau Bolojan… Cu un popor mereu condamnat să o ducă mai prost, cu antreprenori înjurând printre dinţi, cu o economie blocată în lentoarea unei gândiri lente şi niciodată mesianice aşa cum am sperat-o. Cu oameni de partid nemulţumiţi, dar suficient de speriaţi ei înşişi sau de docili încât să nu aibă puterea să ridice capul în faţa dezastrului politic sau a sinistrului cocoţat în fruntea găştii. Pentru că gaşca este şi a fost sedusă mereu de masculul alfa şi de discursul acestuia. Dar nu pe termen lung, ci până când a simţit sau va simţi că acesta se clatină. Aşa şi acum. Aşa şi în 2024. Aşa şi înainte. Veţi fi martorii schimbării cu 180 de grade a atitudinii tuturor celor care astăzi susţin măsurile de înghenunchere a contribuabilului şi a Statului de Drept imediat ce fostul primar al Oradei se va clătina. Aşa a fost şi cu Ciucă-Ciolacu. Au fost idolii lor, au fost tandemul salvator. Până când? Până au avut nevoie de „acarii Păun”. Azi nu mai vorbeşte nimeni de ei. Mâine, Bolojan va fi un fel de „ciumă” şi toţi vor căuta să dea vina doar pe alţii. Pentru că azi nu au curaj să îl oprească. Seduşi de putere sau speriaţi de mânia populară ce ar putea să îi doboare după ce ani la rând s-au chinuit, cu bani din banii tuturor, să creeze mitul primarului care face şi desface. Fără să ne spună şi nouă, aşa cum o făceau instructorii auto, că pe drum drept orice prost ştie să conducă cu viteză… Aşa şi cu primarii cărora li s-au pus banii pe tavă… Dar poate astăzi e prea târziu să ne mai gândim la asta. Căci primarii care sperau să-şi vadă satele sau oraşele dezvoltându-se ne spun acum că proiectele le sunt blocate. Banii pentru mediu nu mai vin. Canalizările sau drumurile vor rămâne desfundate, iar angajaţii, şi aşa cu bani puţini, fie pleacă, fie vor lua şi mai puţini bani. Pentru că au avut ei grijă, politrucii de ieri şi de azi, să inoculeze poporului ideea că funcţionarii sunt cei care, cu nesimţire, sug sângele poporului şi fură. Au sădit o ură care va da roade în cele din urmă şi va susţine şi mai mult ideea şi nevoia unui stat autoritar în care tătucii de la Bucureşti să dicteze absolut totul. Sub spectrul războiului şi al crizei. Iar trezirea naţiei e tot mai greu de realizat. Căci anestezicul fie a fost atât de puternic, fie sala în care s-a făcut intrarea în transă nu a avut autorizaţia de la Centru. Iar şcoala, ne spunea, şi nu l-am înţeles, un ilustru marinar, a scos proşti. Cu diplome, dar incapabili. Însă uşor de manevrat dacă le dai sânge. Propriul sânge. Ca pricoliciului. O picătură. Suficient. Căci restul e al vârcolacului. Sinistru. Ministru. Prim-ministru. Părerea mea.