Sanda Viţelar
Cazul Băile Herculane nu este doar o investigaţie spectaculoasă sau o condamnare într-un dosar complex. Este o oglindă în care ar trebui să avem curajul – şi maturitatea – de a ne privi ca naţiune. În timp ce o parte dintre români continuă să repete ideea comodă că „străinii ne fură ţara”, realitatea crudă este că marile jafuri care au mutilat România în ultimii 30 de ani au fost făcute de români. De români cu funcţii, români cu semnături, români cu acces la acte şi registre, români care ştiu perfect cum funcţionează statul, pentru că sunt statul. De români care nu au construit nimic, dar s-au specializat în demolat, delapidat şi devalizat.
Nu străinii ne-au tăiat pădurile – românii au semnat, românii au închis ochii, românii au încasat. Nu străinii au lăsat hoteluri istorice în ruină – românii le-au vândut pe ascuns sau le-au executat ilegal. Nu străinii au sustras milioane de kilograme de zahăr din rezerva de stat – românii au făcut-o. Iar Băile Herculane, una dintre cele mai vechi staţiuni europene, ridicată la rang imperial acum aproape două milenii, a fost furată bucată cu bucată, timp de 20 de ani, tot de români. Oameni bine îmbrăcaţi, cu funcţii răsunătoare, cu limbaj „de specialitate”, care au transformat un patrimoniu unic într-o pradă.
Cazul acesta dezvăluie ceva mai adânc decât o simplă operaţiune infracţională. Dezvăluie o mentalitate colectivă: aceea că statul este o vacă de muls, iar cine poate să-l mulgă mai mult este cel mai „descurcăreţ”. De la acest tip de gândire începe dezastrul. Avem impresia că „statul” este o ficţiune abstractă, o entitate impersonală, fără chip, pe care o putem păcăli, o putem fenta şi din care putem lua, fără să ne întrebăm cine suportă pierderea. Dar statul suntem noi. Iar ceea ce furăm din el, furăm din buzunarul tuturor, inclusiv al nostru. Numai că, în loc să simţim ruşine, am ajuns să simţim mândrie „că am rezolvat”.
În România, să furi nu mai este un stigmat, ci adesea un semn de „şmecherie”, o dovadă că „te pricepi”. Vedem asta în toate domeniile: de la funcţionarul care mai „rezolvă o hârtie” până la politicienii care vând patrimoniu public pe nimic, de la antreprenorii care câştigă licitaţii pe criterii obscure până la cei care pun mâna pe terenuri, hoteluri, păduri sau clădiri istorice. Băile Herculane au fost doar scena perfectă pentru acest spectacol grotesc. O staţiune în ruină, dar în acelaşi timp o comoară pentru oricine ştia cum să pună mâna pe ea. Şi au ştiut mulţi.
Este reconfortant, pentru unii, să dea vina pe străini. E un mit comod, care ne absolvă de responsabilitate. Dar adevărul este că România nu a fost înfrântă de forţe externe, ci de propriii ei cetăţeni. De cei care, în loc să protejeze, au jefuit. De cei care, în loc să administreze, au delapidat. De cei care, în loc să iubească locurile în care s-au născut, le-au vândut la kilogram.
Să ne întrebăm onest: dacă Băile Herculane ar fi fost administrate de o companie străină serioasă, am fi ajuns în situaţia de astăzi? Adevărul, oricât de incomod, este probabil „nu”. Dar nu străinii trebuiau să ne salveze staţiunea – noi trebuia să o facem. Iar noi am eşuat. Am eşuat pentru că, în România, noţiunea de patrimoniu este tratată ca un bun negociabil, nu ca o moştenire. Pentru că instituţiile sunt văzute ca oportunităţi personale, nu ca instrumente ale societăţii. Pentru că legea este privită ca un obstacol, nu ca un fundament.
Eşecul Băilor Herculane nu este doar un eşec juridic, ci unul moral. Este mărturia unei ţări care se lasă sfâşiată din interior. O ţară în care prea mulţi români îşi pun interesul individual mai presus de binele comun. O ţară în care ruşinea a dispărut, iar lăcomia a devenit un mod de viaţă. O ţară în care patriotismul se strigă la festivaluri şi pe Facebook, dar dispare atunci când vine vorba de protejat o staţiune, o pădure, un spital sau un drum.
România nu va fi furată de străini niciodată atât de eficient pe cât este furată de propriii ei fii. Şi, la fel de dur, nici nu va fi salvată de străini. Va fi salvată – dacă va fi salvată – de românii care aleg să nu mai fure. De românii care decid că respectul pentru ţară începe cu gesturi mici: cu refuzul unei şpăgi, cu semnarea corectă a unui document, cu protejarea unui bun public, cu raportarea unui abuz. De românii care nu privesc statul ca pe o pradă, ci ca pe ceva care le aparţine.
Până atunci, Băile Herculane rămâne un simbol dureros. Simbolul unei ţări care nu a fost spoliată de alţii, ci de ai ei. O ţară care nu a fost cucerită, ci vândută bucată cu bucată. O ţară în care furtul a fost ridicat la rang de abilitate. Şi în care cel mai mare duşman al nostru nu stă la graniţă, ci în oglindă.
România nu va putea renaşte cu adevărat până când nu vom privi în ochi această realitate: nu alţii ne fură ţara, ci noi înşine. Iar vindecarea nu va începe în instanţe, ci în mentalităţile noastre.