Prof. dr. Mihai Suciu
Greu de partajat doza de veridicitate a legendei, dar o certitudine rămâne: Grigore a Marinii, unicul urmaş al acesteia, a existat şi a fost unul dintre cei mai înstăriţi locuitori ai Giurgeului. Şi nu a fost deloc mercantil, asumându-şi lăudabile mecenate. Şi-a deschis generos baierele pungii la lucrările de reparaţii ale bisericii noi din Voşlobeni, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult ortodox ale Giurgeului, precum şi construcţia bisericilor din Gheorgheni şi din Livezi. În 1900, Grigore Ciobotariu a Marinii cu soţia lui Joana donau 1712 florini la Biserica Ortodoxă din Gheorgheni, în memoria părinţilor răposaţi. Mărinimia „investitorului” în cele sfinte nu a scăpat nici presei vremii. „Prin stăruinţa bravului preot (Alexandru Donia Donescu – n.n.), un poporean Ciobotariu a Marinei a lăsat fundaţiune pentru biserică de vreo 25.000 coroane. Poporul Voşlăbean, deşi o insulă înconjurată de toate părţile de marea ungurilor, vorbeşte corect româneşte şi poartă portul tradiţional”, constata Mitropolitul greco-catolic de Sibiu printre „impresiile cu prilejul vizitaţiei canonice” a Bisericii din Voşlobeni la 25 august 1910, popas pe un itinerar mai amplu prin Giurgeu, Ghimeş, Reghin şi Valea Gurghiului.
Gospodar cuprins dar şi cu dare de mână, Grigore a Marinii era şi model de hărnicie, situându-se negreşit în linia întâi. Depune mărturie un contemporan al acestuia, Colceriu Ilie – „Ilea lu Pitruşcă”, după denominaţia populară. „Pentru cositul pe propria moşie, organiza clăci, la care erau convocaţi localnici ai satului. La una din asemenea clăci participa şi bunicul. La prânz, clăcaşii erau serviţi cu o masă, la care Grigore a Marinii nu se aşeza niciodată, el stătea doar într-un genunchi. Clăcaşilor le acorda prea puţin timp pentru masă, el îmbuca doar câteva înghiţituri şi rostea: Cine a mâncat, mâncat, cine nu… sus masa şi la treabă!, după care strângea mâncarea ce o pusese la dispoziţie.”
În faţa bisericii din Voşlobeni, de pe piatra monumentului funerar înconjurat de un gărduţ metalic ornamentat, te priveşte un dac falnic, mândru, cu plete rebele, scăpate de sub „cuşma” de miel peste cojocelul brodat, cu trăsături aspre ale chipului marcat cu o mustaţă respectabilă. „Grigore Pop Ciobotariu a Marinii” este inscripţionat în piatră sub imaginea răposatului. „Repausat în 1916”. (o inexactitate, decedând în 1915; cineva a „corectat” cifra , falsificând-o). Anul naşterii nu figurează pe cruce. Alăturat, chipul unei femei frumoase, în strai popular, cu o maramă albă pe cap, ale cărei trăsături timpul nu a reuşit să le erodeze: „Joana Dandu”. Din păcate, soţia legitimă nu a reuşit să-i procreeze un urmaş, fiind siliţi să recurgă la o modalitate paliativă: tot un „copil din flori”, conceput de urmaşul Marinei cu o săteancă, „mamă-surogat”, şi adoptat de familie. I-au dat numele Gavril, preluând doar o parte din numele de familie al tatălui: Ciobotariu .Gavril.
De menţionat că îngrijirea mormântului revine preotului paroh prin poruncă arhierească, răposatul fiind omologat ca epitrop al Sfintei Biserici. De acelaşi regim beneficiază şi cel mai longeviv paroh şi ctitor al bisericii noi, din piatră şi cărămidă, lăcaş trainic, capabil să înfrunte veacuri şi vrăjmăşii, preotul Teodor Ciobotariu, care a slujit între anii 1829 şi 1864. La câţiva metri, în bună şi liniştită vecinătate, odihnesc părinţii şi bunicii mei. Tot din neamul Ciobotarilor se trăgea şi bunica, mama tatălui meu şi fiică a preotului Ioan Ciobotariu, contemporan cu cognomenul pomenit. La rândul lor, chiar dacă nu au beneficiat de asemenea comori, au moştenit şi transmis urmaşilor valori imposibil de evaluat la vreo bursă – cinstea, hărnicia, respectul pentru semeni, credinţa.