Ciprian Năprădean
„Manuscrisul fanariot” este o carte atât de fascinantă încât, ajuns la birou puţin înaintea finalului cărţii, a trebuit să rămân şi să ascult în parcare cca. 10 minute pentru sincronizare. Finalul este cumva esenţa. Atunci facem cunoştinţă cu muza întregii cărţi, un manuscris de la sfârşitul secolului XVIII. În jurul lui se ţese complexa lume a Bucureştiului fanariot, marcată de epidemii, robie, intrigi boiereşti şi poveşti de dragoste interzisă. Personajele sunt oglinzi ale mentalităţilor epocii: superstiţii, prejudecăţi etnice, dorinţa de libertate şi putreziciunea morală. Comparativ cu jocul identităţilor istorice a lui Umberto Eco sau cu explorarea păturilor sociale de la noi, de către Mihail Sadoveanu, Doina Ruşti adaugă un strat senzorial şi erotic. Personajele pulsează de o vitalitate uneori exagerată, care riscă să idealizeze suferinţa înintaşilor noştri.
Leun, pe numele real Ioanis Milikopu, este protagonistul principal. E un tânăr grec de 17 ani, pasionat de croitorie şi obsedat de libertate personală. El porneşte spre Bucureşti atras de zvonurile despre un oraş al opulenţei şi libertăţii, unde „toată lumea dansează” şi străinii se pot reinventa. Călătoria sa devine o metaforă a pierderii identităţii. Iniţial îşi pierde numele. Tranca, o ţigancă sclavă versată în vrăji şi ţuică, este vinovată. Ea este mama Maiorcăi, marea iubire a lui Leun. Cea pentru care acceptă, în final, să-şi piardă libertatea. Maiorca, o ţigancă de 14 ani, proprietatea boierului Doicescu, este jumătatea exuberantă al lui Leun. Fizic, ea este descrisă cu piele „aproape neagră”, cu o senzualitate primitivă şi vulcanică, vulgară în vorbire, dar sublimă în emoţii. Are un „mârâit de lighioană scăpată din lanţ” în momente intime.
Dincolo de poveste de dragoste care răscoleşte întregul oraş, Maiorca este şi victimă a prejudecăţilor etnice, ţiganii fiind acuzaţi că „duc boli” şi trebuie supuşi unor ritualuri de purificare în râul Dâmboviţa.
Epidemia de ciumă amplifică sentimentul de neîncredere faţă de ţigani. Atmosfera generală e dominată de un comportament colectiv care pendulează între frică şi sfidare. Bucureştenii de atunci, asemenea contemporanilor noştri din anii pandemiei, nu suportă restricţiile, nu cred în ordinele domneşti şi caută mereu vinovaţi. Domnitorul Alexandru Moruzi devine ţinta ironiilor, a conspiraţiilor de mahala şi a bârfei generalizate: „a închis cârciumile ca să ne omoare de foame”, spun oamenii, întocmai ca cei de azi care vorbesc despre „plandemie”.
Aceeaşi neîncredere populară în autoritate, aceeaşi nevoie de vinovaţi „externi”.
În mijlocul acestei lumi de teamă şi degringoladă morală, iubirea dintre Leon şi Maiorca, pare ireală. El, un tânăr timid, cu visuri de libertate şi de demnitate este atras de ea precum în ţânţar de o flacără. Ea este o fiinţă instinctivă, vulcanică, vulgară, dar irezistibilă. Maiorca, cu bucuria ei de a trăi, are o vitalitate impertinentă, o forţă de supravieţuire care nu se lasă disciplinată de boală sau îmblânzită de ruşine.
Pentru mine, romanul Doinei Ruşti e o meditaţie despre valorizarea iubirii, care poate deveni mai importantă decât libertatea. Bucureştiul fanariot al Doinei Ruşti, cu insolenţa şi farmecul său grosolan, este o scenă pe care, fără să conştientizăm, jucăm şi noi, cei de azi.