Adrian Armand Giurgea
„Dilema fundamentală a societăţii moderne nu se joacă pe tabla de şah a ideologiilor, ci în labirintul psihologic al individului, prins între teama de asumare şi asumarea de teamă”, spune agregatorul de inteligenţă artificială dacă îl pui să îţi vorbească despre cele două concepte. Îţi aduce în faţă situaţii general valabile, te pune la colţ şi te învaţă despre ce şi cum să faci pentru a fi mereu deasupra.
Fără să ţină însă cont de ceea ce eşti tu cu adevărat. Fără a privi în jur la realităţile imediate, ci căutând „să te facă din vorbe” meşteşugite din scrierile altora găsite în spaţiul virtual şi pe care tu ţi le-ai putea asuma fără crâcnire, sau pe care ai putea să le iei absolut de bune fără să te intereseze dacă este despre societatea de azi sau despre o alta, reală sau virtuală.
Cam aşa e în tot ceea ce îţi oferă AI-ul. O agregare de exemple şi cazuri, fără citare expresă a sursei, deşi aceasta este totuşi indicată sumar,făcându-te să te crezi, odată ce ţi-ai pus semnătura pe textul compilat, un adevărat geniu. Iar această ipostază este ultimul lucru de care societatea noastră, şi aşa în declin, avea nevoie. Căci, deşi e de actualitate vorba că nu poţi scrie mai mult decât ai citit, agregatorul inteligent îţi oferă exact această posibilitate.
Însă blochează absolut în faţă instinctul fiinţei de a judeca. Pentru că e mai simplu să îţi însuşeşti judecăţile unei entităţi necunoscute, virtuale, deşi acestea izvorăsc din gândirea unora care nu au căutat să epateze, ci să se dezvolte, decât să îţi oboseşti neuronii să scoată la lumină propriile judecaţi. Pentru că îţi e teamă să îţi asumi ceea ce s-ar putea să debitezi. Şi, uite aşa, accepţi, de teamă, să îţi asumi orice aberaţie emanată de alţii… Vă sună cunoscut, nu?
E la fel ca şi în cazul plagiatului, însă nu doare la fel de tare când eşti dat în vileag atâta vreme cât pentru astfel de asumări nu ajungi să îţi creşti salariul cu 15-25 de procente. Însă atunci când teama de asumare şi asumarea de teamă se întâlnesc în presă şi în modelul politico-administrativ, lucrurile se complică. Iar comparaţia celor două părţi ale democraţiei originale pe care o trăim este grăitoare. Să mă explic.
Mai întâi, românii s-au temut să îşi asume spusele, le-au băgat în bancuri, un obicei venit din comunism. Apoi, gustul libertăţii a făcut ca presa să-şi ascută colţii, să muşte în stânga şi dreapta, iar politicul şi-a asumat de teamă să producă o schimbare în România.
Încet, nărăvaş, cu tendinţa de a da înapoi, precum racul, dar sigur înainte. Şi aproape ajunseserăm a crede că drumul e fără întoarcere. Însă, dintr-o dată, aşa, pe la amiaza democraţiei pe care o trăim, teama de asumare a revenit. De data asta din alte raţiuni. Cel mai probabil economice. Şi, uite aşa, presa a pornit din nou să lanseze „bârfe, zvonuri, şuşanele”, aşteptând ca politicul sau administrativul să-şi asume de teamă erorile. Dar nu mai este ca pe vremuri. Politicul s-a blindat atât de bine, a lucrat atât de elegant în spate încât a prins presa între bani şi societate.
Aşa s-a ajuns astăzi în situaţia în care lumea nu mai crede nici politicul, nici jurnalistul, ea însăşi se crede suficientă sieşi şi e gata să facă presă sau politică prin fiecare exponent al său. Pentru că totul este dus în derizoriu, iar teama de asumare mai mare ca oricând. Aşa am văzut zilele trecute „anchete” jurnalistice semnate cu pseudonim, astfel încât patronul de gazetă să se poată oricând dezice de cele scrise în faţa unui eventual sponsor, sau „jurnalişti pârâţi” (dacă nu cunoşti termenul ai trăit degeaba – n.r.) care lansează public zvonuri tip nadă în aşteptarea asumării.
Iar aceasta din urmă ar trebui să se concretizeze, probabil, în contracte. E oarecum similar vremurilor în care despre redacţia „Universul” se spunea simplu: „şantajul şi etajul”… Astăzi însă „scorurile cred că sunt mult mai mici”, iar etajele prea îndepărtate. Iar jurnaliştii se tem tot mai mult să-şi asume cele scrie. Pe de o parte pentru că societatea nu îşi asumă să îi susţină, iar pe de altă parte pentru că asumându-şi ar putea pierde bruma de susţinere în scopul supravieţuirii venită de la cei ce s-au săturat să îşi asume gafele, nerealizările, neştiinţa şi neputinţa doar de teama că vor fi puşi la gazetă.
Aşa au murit anchetele şi investigaţiile de presă. Azi par mai degrabă livrate de servicii decât de jurnalişti, iar asta face probabil ca societatea să nu îşi mai asume câinele de pază. Şi, nu e de mirare într-un moment în care societatea pare a nu mai fi dispusă să-şi asume nimic. Nici măcar Statul aşa cum l-a cunoscut. Iar când de la nivel guvernamental ţi se mai şi cântă în strună pe acelaşi ton, nici nu te mai îndoieşti că ai avea sau nu dreptate. Oarecum asemănător cu reacţia taurului când vede toreadorul…
Iar tuturor celor scrise mai sus li se adaugă un soi de indiferenţă, de nepăsare şi de blazare. Căci… „dacă Statul cu întreg aparatul lui nu poate, nu oi putea eu”… Dar uităm că, de fapt, fiecare din noi poate spune celebra vorbă a împăratului „Statul sunt eu!”. Ne e teamă însă de asumare. Pentru că, deşi ne pricepem la toate, undeva, în esenţă, ştim că nu ştim, de fapt, să facem nimic.
Ne-am putea asuma însă doar de teamă, pe termen scurt, o asemenea atitudine, fără finalitate, fără a evolua, ci doar pentru a ne păcăli singuri. La fel ca la Târgu Mureş unde o dăm înainte de ani buni cu „să punem capăt clivajului etnic”, însă continuăm să facem o statuie unui ungur şi o statuie unui român… Să nu se supere cele două majorităţi.
Omitem însă mereu cea de-a treia majoritate. Cea romă. Omitem romii unguri şi romii români. Deşi ni-i asumăm fiecare în parte, la vot sau atunci când ceva e de bine printre ei. În rest, fiecare cu ale lui. Noi recunoaştem doar două majorităţi. Şi gata. Fără naţionalisme… Aţi sesizat, nu?! Romii unguri şi romii români… Trebuie să-şi aleagă dintre statuile noastre. Până când? Până vor depăşi ei înşişi teama de asumare, sau până când noi, cele două majorităţi, ne vom asuma de teamă existenţa celei de-a treia majorităţi. Părerea mea.