Adrian Nemeth-Gherman
Dacă ar exista un premiu pentru cel mai lung spectacol de improvizaţie geopolitică, negocierile privind războiul din Ucraina ar fi favorite incontestabile.
Scenele se succed rapid, întâlniri solemne, comunicate vagi, declaraţii contradictorii, scurgeri bine plasate în presă şi apoi… nimic. Sau, mai precis, o serie de „nimicuri” diplomatice care costă vieţi în linie dreaptă.
Ironia este că toţi actorii ies pe scenă pretinzând că joacă pentru pace, dar se comportă ca nişte producători care încearcă să-şi maximizeze audienţa, nu să minimizeze suferinţa. Fiecare propunere de compromis e primită cu scepticism sau cu arta calibrată a indignării publice, exact suficientă pentru a păstra opţiunea de a o respinge mai târziu.
În acest teatru, scurgerile în presă sunt fanfara permanentă, detalii despre convorbiri telefonice, pasaje din negocieri, fragmente de acorduri neoficiale. Scurgerile nu sunt simple greşeli, sunt instrumente deliberate. Ele testează reacţii, plasează vina pe celălalt în avans şi permit părţilor să negocieze „în public” cu o plasă de siguranţă: „Am încercat, dar n-a mers din cauza lor.” Nivelul de transparenţă selectivă concurează cu cel al unei telenovele, doar că în loc de dramă sentimentală avem consecinţe geopolitice şi milioane de oameni care plătesc preţul.
Să nu ne prefacem, fiecare parte are interese, teritoriale, economice sau de prestigiu. Asta nu e o revelaţie morală, e o realitate. Dar un adevăr simplu rămâne, în absenţa unui acord, violenţa continuă. A rămâne blocat în retorică eroică şi gesturi simbolice e cel mai la îndemână drum spre perpetuarea suferinţei. Aici apare dilema dură pe care toţi o evităm cu graţie, o pace imperfectă, poate chiar injustă, păstrează vieţi. Continuarea războiului le curmă.
Evident, idealul e altul, justiţie, responsabilitate, restituiri, reparaţii. Dar între idealul teoretic şi decizia concretă dintr-o sală de negocieri, există oameni obosiţi, militari care mor, oraşe distruse şi infrastructuri ruinate. A susţine cu încăpăţânare că „fără toate condiţiile mele nu semnez” înseamnă, sub clar de lună, a alege consecinţele violenţei în locul compromisului. Poate e moral mai greu de digerat, dar un acord, chiar şi imperfect, e mai moral decât o escaladare continuă care ucide, distruge şi înrădăcinează ura.
Şi totuşi, până când hârtia nu este semnată, nu există niciun acord. Asta înseamnă că nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de „pre-acorduri” prezentate drept victorii. Ele sunt, în cel mai bun caz, angajamente fragile care pot fi revocate sau reinterpretate mâine.
Cine profită de această ambiguitate? Cei care vor să menţină spaţiul de manevră, cei care speră că timpul va schimba poziţiile în favoarea lor, şi actorii care trag de sfori din umbră. Scurgerile în presă sunt hrană pentru opinia publică, dar şi pentru aceşti actori. Ele pot modela aşteptări, pot crea presiune sau pot inocula temeri. În felul acesta, negocierile devin o luptă în trei registre, la masa negocierilor, în mass-media şi în arena percepţiilor publice.
Concluzia amară e să fim pragmatici în ironia noastră. Dar a prefera un conflict continuu în numele purităţii morale este, în practică, o alegere profund imorală. O pace imperfectă merită bătută în cuie, dar nu fără mecanismele care să prevină o revenire la violenţă şi care să impună responsabilităţi, chiar dacă asta înseamnă a negocia în murdărie, nu doar în idealuri curate.
Până la urmă, şi cel mai cinic diplomat are o logică simplă, un acord semnat salvează vieţi, lipsa acordului le curmă. Şi, inevitabil, până ce nu e un acord, nu e nici un acord.