Mihai Suciu
Într-un Praid răvăşit de natură şi de neglijenţă (in)umană, orăşel harghitean care îşi caută normalitatea, dacă nu bunăstarea de odinioadă izvorâtă dinspre sectorul HORECA, trecătorul mai înâlneşte un element de anormalitate: o casă răsturnată. Imaginea este suficient de convingătoare. Este lucrarea netrebnică a pârâului care străbate orăşelul, îţi dai cu presupusul, iniţial. Înfuriat, acesta a făcut ravagii, răvăşind aşezarea şi nenorocind salina din aval, genratoare de sare în bucate, dar săltând şi nivelul de trai al localnicilor.
Dar nu este aşa. Casă e răsturnată din proiect. Ideea constructorului pare amuzantă, dar poate fi subsumată şi nebuniei, într-un timp în care e tot mai greu să construieşti o locuinţă normală. Nonconformistă, oricum, ideea şi realizarea. Sau teribilistă. Poate ludică, dacă nu ar costa mai mult decât casa tradiţională, normală. Dar, mă rog, fiecare e liber să facă ce vrea cu banii lui. Cel care îi agoniseşte prin muncă cinstită nu-şi permite asemenea extravaganţe. Pentru risipitori, nici obţinerea autorizaţiei de construcţie nu este o problemă. Suveran, leul deschide orice poartă.
Singura nedumerire e dacă locatarii casei răsturnate circulă pe piciore sau în mâini. Nu credem să fi anihilat gravitaţia.
Tot răsturnată, şi ţara. Şi tot deliberat, prin „proiect de ţară”. Se târăşte pe brânci, de vreme ce i s-au tăiat picioarele. Metaforă, poate, dar deloc amuzantă pentru omul normal, obişnuit să meargă pe propriile picioare. Învăţat să fie vertical, sfidând potrivniciile. Tuşe ale anormalităţii sunt augmentate permanent de bocitoare de serviciu. Nu se exlude Media. Câinii de pază ai democraţiei s-au maidanizat, devenind fiare de atac. Nu deschizi un televizor la oră matinală să nu fii copleşit de imagini terifiante, menite să te afecteze emoţional. Crime bestiale, violenţă domestică, femei ucise de soţ sau de amant, copii abuzaţi de către cei care ar trebui să le fie părinţi ocrotitori sau dascăli, accidente crâncene de circulaţie (şi nu mai poţi da vina ca până acum pe şosele lipsă!), lăsând în urmă şosele însângerate, morţi şi răniţi grav. În cel mai fericit caz, ţintuiţi la terapie intensivă, cu şanse incerte de supravieţuire. Nicio rază de senin, niciun semn de linişte sau de optimism pentru ziua care a început. Fără să ştii sau să fii sigur că vei mai cumula în biografie un apus de soare. Când nu le ies în cale asemenea situaţii, bravii gazetari comută pe general, tot în ritm de bocet: PIB în cădere liberă, datorii externe în creştere neoprită, precum Făt Frumos, tăieri peste tăieri bolojanice, inflaţie în pragul recesiunii, TVA insuportabilă, creştere de impozite şi taxe, mafie, hoţie şi jaf naţional, injustiţia Justiţiei, cu pensii nesimţite, de care se cramponează ca scaiul de cămaşă, speriaţi că îşi vor pierde privilegiile, statutul de „speciali” într-o ţară de proşti. Vor nu vor, odată tot se va întâmpla.
Şi nu că aceste nenorociri nu ar avea bază reală. Sunt dureros de autentice, dar contează şi maniera de abordare publicistică. Conform deontologiei, gazetarul nu se reprezintă pe sine. O ştire obiectivă exclude emoţionalitatea; nu eşti nici Casandră, nici Marele Eu. Dar se poartă, se transmite ca un covid, molipsind marea parte a breslei. Nu trebuie să-şi aroge rol de influencer direct, chiar dacă profesia inmplică şi acest rol: crearea de opinie. Dar cu forţa argumentaţiei, nu prin „procesarea” şi manipularea informaţiei.
De o vreme bună (REA!), şi gâlcevile din coaliţia de guvernare ţin capul de afiş Media. Reale şi acestea, dar parcă ar trebui tăiat nodul gordian. Dar cine să o facă, până mai este de prădat, cum constata un predecesor al actualului premier, răposatul Radu Vasile. Iar faptele ulterioare „diagnosticului” au confirmat că nu era doar metaforă. Diferenţa e că nea Radu sau nea Vasile era poet, iar Bolojan se crede economist. Efectele tăierilor infirmă „opera”. Sau operaţia. Doamne fereşte să repetăm nenorocitul an 2010, „iepoca” Băsescu-Boc.
Ca o casă răsturnată, Ţara, în pragul unei noi sărbători, care va fi un pic mai tristă. Dar copiii se vor bucura de paradă. Mai puţin adulţii, care îşi vor însoţi pruncii în Piaţa Aviatorilor din Capitală sau în alte pieţe ale ţării. Ţara, ca o piaţă. Sau „ca o pradă”. „Trădată, vândută mereu…”, ea se încăpăţânează să supravieţuiască, neîncetând să spere într-o zi de duminică. „Continuaţi să ţineţi răbojul, continuaţi să puneţi întrebări. Ceasul arată secunda, dar ce arată eternitatea?” W. Whitman.
La mulţi ani, România demnă!
La mulţi ani, dragi oameni buni!