Prof. dr. Mihai Suciu
Grigore a Marinii era un bărbat zdravăn. Aşa presupunem că era şi tatăl său, haiducul. Zdraveni s-au dovedit şi urmaşii acestuia, fiul Gavril şi nepotul Marian Ciobotariu. Gavril Ciobotariu, născut în anul 1888 şi decedat la vârsta de 86 de ani, în 1974, a avut două soţii. După decesul Anghelinei Ţepeluş, localnică, şi-a refăcut viaţa cu Alexandrina Colceriu din Sărmaş-Topliţa, o femeie mai tânără cu 37 de ani, cu care a avut doi urmaşi, Marian şi Emilia, concepuţi la o vârstă apreciabilă: 60 de ani. Tot la înălţimea de doi metri s-a oprit şi fiul Marian, născut în anul 1948. Om dintr-o bucată şi el, dârz, consecvent, hotărât să ducă un gând până la capăt. Este impresionant modul în care a reuşit, după o căsnicie eşuată prin decesul soţiei, să-şi „recupereze”, după patruzeci de ani, iubita din tinereţe, văduvă şi ea. Prin calităţile sale, inclusiv generozitatea, altruismul şi empatia pentru semeni, în fiinţa lui vibrează înaintaşii săi. Rezonează în atitudinea sa hotărârea şi curajul haiducului de odinioară, de-acum două veacuri.
Fixat în memoria satului prin fapte deosebite, din care se pot deduce calităţi morale – curajul, hotărârea, asumarea riscului dar şi iubirea şi grija pentru cei dragi -, fără a menţiona cel mai mic amănunt ce ar trimite la înfăţişarea, aspectul fizic al omului cu numele Buştiuhan – fizionomie, statură, culoarea ochilor sau a părului. Explicaţia ar fi că prea puţini ar fi fost cei care l-au cunoscut nemijlocit. Din prudenţă, haiducul evita contactul direct cu semenii, limitându-se la „subiecţii” acţiunilor sale, nocturne de regulă, luaţi în vizor sau devalizaţi de bunuri în mod accidental, inopinat, prezenţi la ceas nepotrivit şi în loc nefericit. Iar femeia care l-a cunoscut cel mai bine, Marina, s-a străduit cât a putut să păstreze secretul relaţiei. Asumare dificilă într-o comunitate mică şi compactă. Marina l-ar fi putut descrie în amănunt, în tuşele unui portret real, viu, dar n-a făcut-o. Discreţia a biruit tentaţia femeii de a se lăuda cu „eroul” ei. Desigur, şi teama de a-l pune în pericol. Implicit, pe ea. Iar instanţa satului, „opinia publică” nu era tocmai tolerantă nici cu fapta haiducului, nici a ibovnicii acestuia, care „călcase strâmb”, excedând şi sfidând normele morale ale comunităţii. În context, tradiţia populară s-a axat pe episodul erotic, în detrimentul celui eroic. Ne place să credem că un caracter hotărât, inflexibil, avea ca suport şi un trup zdravăn, înalt, puternic, trăsături reconstituibile şi dinspre urmaşi. Fizic, fiul însuşi era o copie fidelă a haiducului. Se spune că aşchia nu sare departe de trunchi, chiar dacă niciun descendent nu a optat pentru îndeletnicirea pasageră a haiducului, devenită desuetă pentru timpul lor.
Legenda, încă vie, atribuie haiducilor şi o comoară bine tăinuită în hăurile peşterii, ferecată cu o poartă de aur. După altă variantă, comoara ar fi mult mai veche. Se spune că, din şapte în şapte ani, din bolta rece picură aur curat în găleţi. „Ziua recoltei” este fixată într-o vinere dinaintea Rusaliilor”. Neştiind când încep şi când se sfârşesc cei şapte ani, până acum nimeni nu a dibuit găleţile. Totul e să prinzi momentul. Să perseverezi. Poate, himeră, poate nu, din moment ce investigarea complexei lucrări a apei încă nu a fost dusă la capăt. Treaba nu-i tocmai uşoară: formată într-o lentilă de calcar, în măruntaiele muntelui Şipoş, masiv din Munţii Giurgeului, peştera Şugău măsoară peste un kilometru (1.021 m), răsfirată pe patru nivele, cu trei intrări suprapuse. „Bijuteria în calcar” este la înălţime. La 1.600 metri. Şi, de parcă mirajul subpământean nu ar fi destul, peştera este situată într-o rezervaţie naturală însumând 18,30 ha. Printre „exponate”, un cap de afiş: „Papucul Doamnei” – Cypripedium calceolus, o specie de orhidee unică în Europa, ocrotită prin lege, aflându-se în pragul extincţiei.
La trei-patru kilometri de peşteră, pe Dealul Capelei, de-a dreapta drumului naţional, săpăturile arheologice au scos la lumină o comoară adevărată: „Tezaurul de monede şi podoabe dacice” de la Valea Strâmbă, datat secolele III-IV. Nu este exclus – arheologii consemnează şi asemenea coincidenţe – ca pământul să mai tăinuiască şi o altă comoară, „transferată” de haiduci în peşteră, învăluită în tăcere şi mister.
În masivul vecin Şugăului, Arama Neagră, s-a abandonat prea uşor o „comoară” certă: cuprul şi alte metale valoroase extrase din minele Bălanului. Am străbătut galeriile şi m-am convins că munca aspră a minerilor, cu tenacitate de cârtiţă, nu era de invidiat, cu trimiteri spre condiţia haiducului, inclusiv riscul integrităţii, al propriei vieţi. Dar metalul era necesar industriei, iar omenii subpământului îşi câştigau o pâine. Astăzi, totul e istorie. S-a tras cortina peste minerit, s-au ferecat porţile metalice ale galeriilor, s-a jefuit ce era de jefuit (spiritul haiducesc nu doarme!). Doar stafia amintirilor mai bântuie locul. O altă legendă tocmai se întrupează în zonă, în chinurile facerii, ca orice naştere…
– Sfârşit –
(comunicare susţinută la Sesiunea dr. Lăcătuş, Izvoru Mureşului, septembrie 2022)