IERNI, MESTECENI, POEZIE
(Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2025)
Ileana Sandu
Cel mai recent volum de poeme ale lui Ioan Găbudean (profesor, poet, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Târgu Mureş) reia şi aprofundează temele dominante ale operei sale, centrate pe explorarea condiţiei fragile a fiinţei (fie că este vorba de oameni, păsări sau peşti), într-o poetică minimală, cu imagini clare, un limbaj frust, reliefând tendinţa de a genera sensuri mari din micro-imagini.
Simplitatea programatică – versuri scurte, structură clară, lipsa oricăror
ornamente – este, în esenţă, crezul poetic al autorului, profesiunea sa de credinţă: „Iubesc poezia scurtă – / inima nu trebuie expusă / prea îndelung la ecograf…” (Minimalistă)
Textul defineşte, într-o formă extrem de concentrată, poetica minimalismului: poezia scurtă ca formă de protejare a esenţei, a vulnerabilităţii interioare, având ca imagine centrală inima – sediu al emoţiilor, asociată cu ecograful, instrument medical rece, obiectiv. Poetul sugerează că emoţia nu trebuie „examinată”, „disecată” excesiv; poezia trebuie să rămână o vibraţie scurtă, un puls, nu o autopsie sentimentală.
Cu fină ironie, autorul se joacă subtil cu ideea „expunerii” inimii- ca şi cum poezia lungă ar însemna o procedură medicală prea invazivă.
Păstrând simplitatea imaginii, dar cu un conţinut mai aspru, mai direct,
libertatea şi captivitatea, văzute prin metafora acvariului, definesc raportul dintre emoţie şi lumea „tehnică”: „Totdeauna am urât acvariile/acolo am văzut peştii /fără nicio speranţă /cum soldaţii în război/cu prea puţine şanse
să scape cu viaţă!” (Libertate). Comparaţia „peşti-soldaţi” este o analogie neaşteptată, transformând un acvariu inofensiv într-o imagine de închisoare existenţială. Poetul introduce un ton acuzator, o formă de revoltă: acvariul devine un simbol al unor spaţii sociale sau politice de lipsire de libertate.
Într-o altă variantă, libertatea poate deveni, uneori, chiar un spaţiu prea vast, aproape inutil, un fel de marfă „second-hand”: „Pasărea captivă
ani şi ani de zile/ a fost eliberată, în sfârşit…/ Ce poţi face, oare, acum
cu atâta libertate?/ S-a dus până la magazin / să-şi cumpere două aripi…/
libertate second-hand!” (Libertate). Finalul – „să-şi cumpere două aripi… libertate second-hand!” – introduce umor amar, criticând lumea în care libertatea este fie simulată, fie comercializată, dar şi un comentariu subtil despre condiţionare: pentru fiinţa care a trăit mult timp în captivitate, libertatea poate deveni o idee abstractă, greu de folosit.
Ioan Găbudean foloseşte obiecte sau situaţii comune – ecograf, acvariu, magazin – pentru a construi sensuri metaforice majore (inimă, captivitate, libertate), textele sale având o tonalitate ironică, uneori autoironică, presărate, însă – fără excepţie şi în ciuda „zgârceniei” exprimării – cu melancolie lucidă, convertind imagini cotidiene în simboluri existenţiale.
„Ioan Găbudean este un poet sensibil, de o gravitate minată şi adesea camuflată îndărătul unei subtile ironii. O certă expresivitate lirică posedă poeziile scrise în spirit de haiku, poezii în care sensul se contrage într-o expresie eliptică, de o vădită acurateţe stilistică” (prof. univ. dr. Iulian Boldea, în Cuvântul liber, Târgu Mureş, 1995).