Prof. univ. dr. Iulian Boldea
Marcel Proust s-a stins la data de 18 noiembrie 1922. Măcinat de pneumonie şi de un abces pulmonar, Proust şi-a petrecut ultima noapte din viaţă dictând modificările manuscrisului capodoperei sale, „À la recherche du temps perdu” (În căutarea timpului pierdut). Céleste Albaret, menajera care i-a fost alături în ultimii opt ani de viaţă, stătea lângă patul lui Proust şi nota tot ce dicta el. După un timp, el s-a declarat prea obosit pentru a continua, dar i-a cerut să rămână lângă el. Proust voia să-i scrie o scrisoare, dar ea nu trebuia să o citească decât după moartea lui. Ea a protestat, spunând că el va trăi. Scrisoarea nu a fost niciodată scrisă. Céleste a stat lângă Proust, care o privea fix, până când doctorul Robert Proust s-a aplecat uşor peste fratele său, i-a închis ochii şi a spus: „Da, Céleste. S-a terminat”.
„Chiar şi atunci când nu mai eşti ataşat de lucruri, totuşi ai fost ataşat de ele, pentru că întotdeauna au existat motive pe care ceilalţi nu le-au înţeles… Ei bine, acum că sunt puţin prea obosit pentru a trăi alături de alţi oameni, aceste vechi sentimente, atât de personale şi individuale, pe care le-am avut în trecut, mi se par – este mania tuturor colecţionarilor – foarte preţioase. Îmi deschid inima ca pe o vitrină şi examinez una câte una toate acele aventuri amoroase despre care lumea nu poate şti nimic. Şi despre această colecţie, de care sunt mai ataşat decât de celelalte, îmi spun, cam cum spunea Mazarin despre cărţile sale, dar fără nici cea mai mică tristeţe, că va fi foarte obositor să trebuiască să renunţ la toate.” (Marcel Proust, Sodoma şi Gomora, vol. 4 din romanul „În căutarea timpului pierdut”.)
Amintirile menajerei Céleste Albaret sunt consemnate în cartea „Domnul Proust”.