Cosmin Pop
1 Decembrie, Ziua Națională a României, este o sărbătoare cu semnificație deosebit de importantă nu doar pentru noi, românii. La nivel european și chiar mondial, această zi, începând cu 1918, a produs efecte în lanț asupra întregii structuri geopolitice. În aceeași măsură, unirea politică a tuturor românilor în granițele aceluiași stat nu ar fi fost posibilă fără îndelungate negocieri și fără concilierea intereselor marilor puteri învingătoare ale Primului Război Mondial. Și nu a fost o misiune deloc ușoară.
Prin urmare, o Românie izolată, fără legături profunde în lumea occidentală și fără oameni de stat și politicieni bine ancorați în curentele politice și strategiile geopolitice ale vremii, nu s-ar fi putut realiza niciodată. Evident, eforturilor și stratagemelor politice li s-au adăugat voința populară și sacrificiul zecilor de mii de soldați români care au murit pe front, suferințele suportate cu stoicism de populația întregii țări, atât din regiunile ocupate, cât și din puțina parte de Românie rămasă liberă, redusă în preajma Păcii de la București (Buftea) la câteva județe din Moldova de azi.
În primăvara anului 1918, situația era una disperată, chiar dacă, după înfrângeri succesive și retragerea pe linia de apărare a Moldovei, armata română reușise câteva victorii importante care au oprit înaintarea inamicului. Acest lucru s-a datorat în primul rând unei decizii politice inspirate a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, care au solicitat Franței asistență militară. Generalul Berthelot și cei aproximativ 2000 de militari francezi ai Misiunii Franceze în România au reorganizat din temelii armata noastră în iarna dintre 1916–1917. Combativitatea trupelor române la Mărăști, Mărășești și Oituz, în 1917, se datorează în mare măsură instructajului și sprijinului Misiunii Berthelot.
Dacă aliatul nostru inițial, Rusia țaristă, nu s-ar fi prăbușit și nu ne-ar mai fi abandonat în fața inamicului, probabil că victoriile ar fi fost mult mai bine fructificate. Mai mult, o parte a trupelor române a trebuit dislocată de pe linia frontului pentru a apăra populația de atacurile, jafurile și violurile comise de brigăzile de soldați ruși bolșevizați.
Cu toate acestea, eforturile teribile ale armatei și ale populației, mobilizarea lor extraordinară, au dus la menținerea în timp a unui „Front Estic” care le-a oferit Aliaților răgaz în fața ofensivei Ludendorff de pe Frontul de Vest.
În primăvara anului 1918, după Pacea de la Buftea, România a ieșit practic din războiul împotriva Puterilor Centrale, iar Generalul Berthelot a fost retras, la presiunea germană, aflată încă în poziție de forță. Întors în apropierea centrelor de decizie militare și politice franceze, Berthelot a reușit însă să-l informeze la timp pe Regele Ferdinand despre iminenta semnare a armistițiului programat pentru 11 noiembrie 1918, ora 11 și 11 minute. Acest avertisment le-a permis românilor să declare din nou război Puterilor Centrale și să se alăture taberei învingătorilor — chiar cu o zi înainte de încheierea oficială a Marelui Război. Așa a ajuns România, la negocierile de pace de la Versailles și Trianon, în tabăra celor victorioși, în ultimul moment.
Pe de altă parte, să privim la ce se petrecea în același noiembrie 1918 în Imperiul Austro-Ungar, unde elitele politice și militare române au conlucrat exemplar. În acest sens este edificator episodul Maniu–Boeriu, prea puțin menționat în istoriografia noastră.
Despre Iuliu Maniu, personalitate ilustră și martir, majoritatea dintre noi știm câte ceva. Însă una dintre cele mai importante figuri ale românilor ardeleni a fost Generalul Ioan Boeriu. Numele său, germanizat de administrația imperială, era Johann Boeriu Freiherr von Polichna. A fost Feldmarschalleutnant în armata imperială, ridicat la rang de baron, comandant de regiment, iar după 1918 — general de corp de armată în România Mare.
Ioan Boeriu a fost la comanda trupelor românești care au ocupat Viena și Praga în toamna anului 1918, iar în 1919 a condus trupele ardelenilor care, alături de Armata Regală Română, au eliberat Budapesta de regimul bolșevic.
După 11 noiembrie 1918, Ioan Boeriu, împreună cu Iuliu Maniu, a preluat comanda celor peste 60.000 de soldați români din fosta armată austro-ungară, singura forță organizată din Viena și împrejurimi necuprinsă de febra revoluției bolșevice.
„După ce au depus jurământul de credință față de națiunea română, soldații lui Ioan Boeriu au ocupat Viena și Praga, au restaurat ordinea, au predat puterea celor îndreptățiți și apoi au plecat spre Transilvania, unde au acționat pentru înfăptuirea Marii Uniri.”
Consiliul Român al Militarilor din Viena, autointitulat Senatul Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților din Viena, s-a subordonat Consiliului Național Român Central și se ocupa de militarii transilvăneni, bănățeni și bucovineni din Austro-Ungaria.
Trei generali români — Ioan Boeriu, Alexandru Hanzu și Dănilă Pop — le-au cerut celor aproximativ 70.000 de militari să depună următorul jurământ față de Consiliul Național Român Central din Transilvania, condus de Ștefan Ciceo Pop:
„Jur credință națiunii române și supunere în toate Consiliului Național Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi în niciun caz și sub nicio împrejurare. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”
Cei trei generali au devenit ulterior secretari de stat ai guvernului românesc.
Mulți dintre militarii români din Austro-Ungaria au văzut atunci pentru prima dată tricolorul regal cu coroana, deoarece cunoșteau doar tricolorul ardelenesc, cu dispunerea verticală a culorilor.
La 1 decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia l-a numit pe Ioan Boeriu comandant al trupelor aflate în subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei. El a contribuit decisiv și la eliberarea Budapestei, în 1919. După desființarea Consiliului Dirigent, a primit comanda Corpului VII de Armată din Sibiu.
Am ținut să ilustrez pe scurt aceste două episoade din preajma Marii Uniri — Misiunea Berthelot și Misiunea Boieriu–Maniu — pentru a sublinia importanța alianțelor politice, a comunicării și a fructificării momentelor oportune prin decizii ferme, luate de oameni de stat capabili să își asume responsabilitatea faptelor lor.
Marea Unire nu a fost un hazard, nu a fost consecința izolării, ci rezultatul conlucrării dintre viziunea politică, faptele de arme și deciziile bine gândite, care au făcut ca sacrificiile supraomenești ale poporului român să nu fie zadarnice.
Pacea de la Trianon avea să confirme acest lucru.