Adrian Armand Giurgea
Captivi pe un ring unde trebuie să danseze la fel, indiferent dacă se schimbă sau nu placa. Un tango în principal imobiliar, dar având ca scop principal, nu puterea aşa cum aţi crede, ci banul. Şi nu amărâtele de indemnizaţii de şedinţe sau salariile de bugetari, ci purcoiul de bani publici. Adică banii tuturor. Care trebuie „investiţi” cu cap, astfel încât vorba din comunism cu „azi la CEC un leu de pui, mâine el va scoate pui” să fie un banal joc gen pistol cu apă.
Pentru că în viziunea lor banul public trebuie să nască pui gestanţi, nu să se înmulţească în timp, dar să fie suficient de bine puşi în umbră încât nimeni să nu se prindă. Nici măcar cei avizaţi. Şi-au bătut palma amical. Pentru un viitor sigur. Cu tact însă, astfel încât alegătorul, deci cel care pune, de fapt, banul în vistieria publică, să nu simtă nimic.
Mai mult, să creadă că este parte a unei conflagraţii politico-etnice locale în care ai noştri sunt mai buni, indiferent de ce prostii fac. Şi asta pentru că ai lor sunt împotriva noastră. Aţi auzit des argumentaţia asta? Ei bine, cam asta se întâmplă la Târgu Mureş, mai ales în ultimul an. Pentru că primul mandat al primarului Soós Zoltán a fost unul eminamente al plângerilor şi al ameninţărilor.
Din ambele sensuri. Iar când au simţit că le fuge pământul de sub picioare, în sensul că fiecare are doar de pierdut, a început al doilea mandat. Şi este unul „al marilor cuşluieli”. Al înţelegerilor care trebuie să aducă numaidecât profit ambelor tabere. Pentru că timpul trece ireversibil, iar odată cu el se împuţinează şi banii. Iar stocurile trebuie refăcute sau zilele negre trebuie asigurate.
Aşa vedem cum în plan social apar acţiuni de strângere de semnături prin care se ameninţă cu blocarea unor proiecte după ce în prealabil s-au blocat afaceri imobiliare cu miză mare. Spre exemplu, cumpărarea unui spaţiu scos la vânzare prin executare silită. De ce să nu ţi-l doreşti când şi aşa se vinde?! Pentru că, nu-i aşa, şi predecesorul spunea că vrea să sporească averea oraşului investind în imobiliare. Iar tu, până acum, ai fost acuzat doar că investeşti în artă…
Şi, de ce nu ai face pasul pentru liniştea oraşului? Şi, a ta, desigur… Căci muzica merge, iar alegerile viitoare se anunţă cu cântec. Pentru că „lupii tineri” din UDMR s-a săturat de „viori” şi vor să preia bagheta dirijorului. Cu atât mai mult cu cât o nouă diversiune este pregătită în ograda locală a UDMR unde mesajul scurt a fost transmis deja: mişti în front, avem înlocuitor.
Iar preşedintele organizaţiei, deocamdată, pare că a înţeles partitura şi, după experimentul din vară, când a avut de încasat după decontarea facturilor cu gunoiul, joacă tango-ul cu graţie. Desigur, este o părere după analiza multiplelor frânturi de fotografie locală extrase dintr-un muzeul de profil care nu a mai ajuns la fondurile europene. Măcar banii aceia puteau să ajungă la Târgu Mureş…
N-a fost să fie… Dar avem perspectiva unui grad de îndatorare scăzut care să permită, aşa cum spunea administratorul public, împrumuturi pentru investiţii care „să aducă bani oraşului”. Altfel spus, cam în cheia afacerilor cu camerele de supraveghere de la blocuri care sunt legate, acum la final de an 2025, în acelaşi dispecerat de monitorizare.
Înainte erau autobuzele Siletina, azi sunt camerele de supraveghere cu taxă lunară. Înainte plăteam din buget, acum plătim prin Asociaţiile de proprietari, acele entităţi care funcţionează ca şi cum ar fi SRL-urile unora care ne fac un bine, ci nu organizaţii ale proprietarilor care îşi gestionează la comun cheltuielile şi spaţiile ce le aparţin.
E totul pe de-a-ndoaselea la Târgu Mureş unde societatea pare fie anesteziată, fie sedusă, într-un fel de Cartea Junglei în care şarpele Kaa jonglează cu minţile celor mai mulţi fie etnic, fie mesianic, fără a le permite celor mulţi să se mai uite din când în când în jur pentru a vedea străzile puşcate, ambuteiajele din trafic sau lipsa de perspective. Iar asta nu este de azi, de ieri.
Este o moştenire istorică a unui oraş care nu reuşeşte să-şi depăşească în statut numele de târg. Iar în târg, aşa cum îi zice şi vorba, târgoveţii târguiesc, scot la mezat şi ce au şi ce n-au, şi ce le aparţine şi ce nu le aparţine, se târguiesc şi caută să iasă ei înşişi în profit, chiar dacă asta înseamnă să dea ţeapă unui sau mai multora din jur. Mai ales astăzi când nici Vlad nu mai are ţeapă pentru ei, iar Cuza şi-a ascuns ocaua să nu i-o fure careva.
Căci, deşi se tot şuşoteşte prin urbe că procurori din Maramureş sau Cluj mai dau târcoale unor instituţii, nu mai e ca pe vremuri când oamenii erau cu ochii în patru şi cu urechile ciulite… Bine, bine, asta poate avea şi efect invers, însă adesea îţi pui întrebarea dacă rămâi, în cele din urmă, doar cu dreptatea divină când vezi cât de tare s-a pervertit lumea, cât de superficiale sunt analizele şi cât de uşor de manipulat este societatea civilă rămasă parcă fără vectorii care să îi orienteze paşii.
Căci, deocamdată, impresia mea este că am rămas, pe Pocloş, debusolaţi. Nici raţele sălbatice de pe firul de apă nemaiştiind dacă sunt într-o ţară bananieră, caldă, sau într-o junglă în care fiecare e gata să muşte din fiecare. Nu pentru a simţi gustul sângelui, ci pentru cel al banului. Şi fac asta ca şi cum oraşul ar fi tarlaua lor. Una pe care sunt şi oameni. De cele mai multe ori, doar de decor. Părerea mea.