Ileana Sandu
În cadrul audierii sale anuale în faţa Comisiei pentru coeziune naţională a Parlamentului Ungariei, viceprim-ministrul Zsolt Semjén a afirmat că după un secol în care „a fi maghiar a fost un dezavantaj”, a venit timpul ca acest lucru „să devină un avantaj”. El a explicat că filosofia politicii naţionale a guvernului se bazează pe ideea că identitatea maghiară – limba, cultura şi conştiinţa istorică – este o valoare fundamentală ce trebuie protejată.
Oficialul ungar a enumerat programe şi investiţii considerabile: creşterea fondurilor pentru maghiarii din străinătate (de la 9 miliarde la 100 miliarde forinţi anual), peste 10.000 de investiţii şi mii de instituţii sprijinite, renovarea sau construirea a aproximativ 850 de grădiniţe şi creşe, programe educaţionale pentru 230.000 de copii care învaţă în maghiară şi 10.000 de excursii şcolare transfrontaliere. Programul de dezvoltare economică ar fi finanţat 63.000 de proiecte cu circa 250 de miliarde de forinţi. Semjén a subliniat şi importanţa sprijinirii partidelor maghiare din afara Ungariei şi a susţinut că autonomia este cheia supravieţuirii comunităţilor maghiare.
Desigur, afirmaţia că „a fi maghiar trebuie să devină un avantaj” poate ridica întrebări în regiune, unde sensibilităţile legate de identitate, minorităţi şi suveranitate sunt încă puternice. Deşi sprijinul cultural şi educaţional este perfect legitim, accentul pe autonomie şi implicarea directă în finanţarea partidelor etnice pot fi percepute diferit în ţările vecine, unde pot alimenta temeri privind interferenţa politică. Deşi tonul poate stârni controverse, nu se poate nega faptul că Budapesta a construit, în mod consecvent, o politică naţională transfrontalieră cu obiective clare, finanţare substanţială şi rezultate vizibile.
Privită prin această lentilă, situaţia României devine cu atât mai incomodă. Românii din Ucraina trăiesc de ani buni sub presiuni crescânde: legi ale educaţiei care restrâng predarea în limba maternă, restructurarea sistemului şcolar, dificultăţi în păstrarea identităţii culturale şi acces limitat la resurse. În timp ce Ungaria investeşte strategic în diaspora sa, România pare să se limiteze la programe sporadice – burse, ajutoare punctuale, finanţări ocazionale pentru şcoli sau biserici, demne de apreciat, dar insuficiente pentru a contracara o dinamică de asimilare accelerată.
Comunitatea românească din Ucraina, una dintre cele mai mari şi mai vechi din afara graniţelor, nu se bucură de infrastructura de sprijin pe care Budapesta o oferă maghiarilor. Nu există programe sistemice de dezvoltare economică dedicate lor, nu există reţele instituţionale consolidate, iar România intervine doar când apar crize, nu înainte ca ele să se declanşeze.
În consecinţă, există riscul ca identitatea românilor din Ucraina să se erodeze – nu neapărat din lipsă de dorinţă a acelei comunităţi, ci din cauză că răspunsul statului român este limitat şi adesea dependent de iniţiative punctuale. În contraste cu modelul adoptat de Ungaria, unde statul tratează comunităţile externe drept parte integrantă a naţiunii şi le oferă sprijin amplu, modelul românesc are o abordare mai rezervată, mai fragmentară, ceea ce ar putea fi considerat ca o oportunitate pierdută de solidaritate naţională.
Este adevărat că situaţia geopolitică a Ucrainei complică orice iniţiativă – un stat aflat în război îşi prioritizează supravieţuirea, nu reforma legislaţiei minorităţilor, dar tocmai de aceea ar fi nevoie ca România să manifeste o politică externă mai fermă şi mai consecventă în apărarea românilor de acolo. Exemplele date de Semjén – indiferent cât de polemice pot părea – arată ce poate face un stat care îşi tratează diaspora istorică drept parte integrantă a identităţii sale naţionale.
România nu are nevoie să copieze modelul Ungariei, care poate fi perceput uneori ca intruziv, dar are nevoie de o strategie coerentă: investiţii stabile în educaţie, proiecte culturale transfrontaliere consistente, sprijin economic pentru comunităţi, o diplomaţie mai fermă la Kiev şi o prezenţă instituţională care să nu depindă de ciclurile politice interne.
Românii din Ucraina nu cer avantaje, ci sprijin. Or, în lipsa unei politici asumate, riscă să piardă exact ceea ce maghiarii, sprijiniţi puternic de Budapesta, reuşesc momentan să păstreze: continuitatea identităţii.