Ioan Găbudean
Motto: „Plecând într-un decembrie, a luat cu el necuvintele”
Nichita Stănescu este, desigur, un reper important în lirica românească. El este cel care a dat avânt miraculos poeziei, el a modernizat morfologia şi sintaxa limbii române poetice. El e poezie în stare vulcanică.
El este Foarte Poetul, FoarteNichita şi Limba Română a fost patria lui.
„Poetul îngerilor” se numea încă pe timpul vieţii (a trăit 50 de ani şi spunea că-i e ruşine că a trăit mai mult decât Eminescu!) şi, după vorbele altui poet, Nichita „a scris Noul Testament al Poeziei”.
Poet de geniu al experienţelor lirice moderne, citit, adulat, contestat, s-a dus, pe 13 decembrie 1983, să locuiască tăcerea dintre cuvinte şi dintre stele…
Iată, se împlinesc 42 de ani fără Nichita. Suntem mai trişti şi mai îngânduraţi, dar ne-a lăsat lacrima (câtă sare şi câtă apă în ea?) ca să-l putem plânge!
Noi ce-am putea face pentru el? Să-l citim în continuare şi să ne mândrim că avem un asemenea Poet de talie universală, care a ratat, de puţin, Premiul Nobel pentru Literatură ! Şi să-i mulţumim pentru „bucuriile înalte” pe care ni le-a dăruit…
* Mereu cu gândul la virginitatea cuvintelor.
* Ne-a îndemnat să fim la capătul lui „a fi”.
* Poezia lui începe de la „A”, dar nu se termină la „Z”.
* Iubind piatra, i-a pus aripi să zboare.
* Dar el vedea cu ochii statuilor cum creşte iarba.
* El e un fel de Picasso al cuvintelor.
* Câteodată avea nevoie de tăcerea cuvintelor.
* El a văzut privighetori mai pure decât roua.
* A dresat cuvintele, cum Picasso penelul.
* Pe umărul lui, în zile faste, cânta privighetoarea.
(Poeme într-un vers de Ioan Găbudean – Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Târgu Mureş)
Foto: radioresita.ro