Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „G. E. Palade” din Târgu Mureș a găzduit, în cadrul Zilelor UMFST 2025, un workshop dedicat uneia dintre cele mai grave și sensibile probleme ale societății contemporane: femicidul și violența de gen. Evenimentul „Femicidul și violența de gen – O formă de criminalitate tot mai frecventă”, organizat de Prof. univ. dr. Lucreția Dogaru, Lector univ. dr. Andrea Kajcsa și Asist. univ. drd. Mihaela Trișcă, a adus la aceeași masă universitari, psihologi, magistrați și reprezentanți ai poliției.
Deși diagnosticul asupra fenomenului este unul dur, mesajul central al specialiștilor a fost că, în ciuda gravității situației, în România – și în special în județul Mureș – s-au făcut pași semnificativi în protejarea victimelor violenței de gen, în special prin introducerea monitorizării electronice și prin accentul tot mai puternic pus pe educație și prevenție.
„Femicidul a devenit o adevărată epidemie”
Prof. univ. dr. Lucreția Dogaru a deschis discuția oferind un cadru conceptual și statistic fenomenului, subliniind că nu mai poate fi tratat ca o problemă marginală, ci ca una centrală pentru sănătatea socială a unei societăți.
„Femicidul este această manifestare extremă a unui pattern violent, a unei dominări și a unei violențe de gen”, a explicat aceasta, arătând că nu vorbim doar de cazuri izolate, ci de un fenomen sistemic: „Violența împotriva femeilor îmbracă foarte multe forme, dar violența cea mai frecventă, peste care se trece deseori, constând în umilință, înjosire, jigniri, injurii, dispreț, ură manifestată de partener sau chiar violențe fizice și verbale, a devenit o adevărată epidemie.”
Datele prezentate sunt alarmante: „În România, în 2024, au fost violate 1.900 de femei adulte și 4.000 de minore”, a arătat prof. Dogaru, amintind că aceste cifre reflectă doar cazurile descoperite, raportate oficial. „Cei care am studiat criminologia știm că aceste date statistice sunt, de fapt, consecința criminalității descoperite. Oare câte cazuri se află în spatele cifrei negre a criminalității?”, a întrebat retoric.
Situația privind femicidele este la fel de gravă: „În 2025, în România, până la 1 noiembrie, au fost omorâte 55 de femei de către bărbați – parteneri de viață, foști parteneri. Se apreciază că, în fiecare săptămână, este omorâtă o femeie și că, în fiecare oră, 15 femei din România sunt abuzate.”
„Pentru unii e doar o foaie de hârtie. Pentru alții, diferența dintre viață și moarte”
Comisar șef de poliție Gabriela Pîncă a adus în discuție experiența directă din teren, acolo unde ordinul de protecție și sistemul de monitorizare electronică nu mai sunt simple concepte juridice, ci instrumente care pot salva concret vieți.
„Da, pentru unii agresori este, în cele din urmă, doar o foaie de hârtie, dar încălcarea acesteia este o infracțiune și, de foarte multe ori, să știți, spre bucuria mea, se iau măsuri ferme: reținere, dacă este cazul […] Astfel, atunci când sunt monitorizate stări conflictuale cu risc ridicat, se adoptă măsuri ferme”, a explicat comisarul șef.
Deși încă există percepția că ordinul de protecție este „slab” sau „ineficient”, Pîncă punctează că el este esențial în arhitectura juridică a protecției victimei. „Este, într-adevăr, o foaie de hârtie. Pentru unii contează, pentru alții nu. De aceea, apariția sistemului de monitorizare electronică a fost un pas foarte mare și ne-am bucurat să fim printre primele județe care a implementat acest sistem”, a subliniat aceasta.
Rezultatele în județul Mureș arată că, atunci când tehnologia este folosită, ea funcționează: potrivit comisarului șef, nicio victimă care a acceptat monitorizarea electronică nu a fost reabuzată. Cu alte cuvinte, combinația dintre ordinul de protecție și brățara electronică poate transforma „foaia de hârtie” într-o barieră reală între victimă și agresor.
De ce refuză victimele monitorizarea electronică?
În ciuda eficienței demonstrate, multe victime ezită să accepte monitorizarea electronică a agresorului. „N-aș vrea să mă înșel, dar undeva sub 30% dintre victimele care au măsură de protecție au acceptat și această măsură”, a precizat Gabriela Pîncă.
Explicațiile sunt complexe și țin atât de vulnerabilități personale, cât și de contextul social și familial:
„În răspunsurile acestea vedem, de fapt, la ce ar trebui să lucrăm. Victima, de multe ori, depinde financiar și consideră că își pierde acest sprijin”, a arătat comisarul, subliniind că frica de a rămâne fără resurse materiale este un factor major.
Un alt motiv este presiunea familiei și a mediului apropiat: „Victima este adesea convinsă de membrii familiei să-și rezolve problemele „în familie” și să știți că nu se întâmplă acest lucru doar în anumite comunități”, a adăugat Pîncă.
Teama de a-și pierde copiii este un alt obstacol important: „Se tem că emiterea unui ordin de protecție ar putea duce la separarea copiilor de unul dintre părinți. Le este rușine să recunoască public o astfel de situație.”
În ceea ce privește monitorizarea electronică propriu-zisă, reticența are și o componentă emoțională și de imagine: „Victimele consideră că monitorizarea tensionează și mai mult situația și doresc să evite stigmatizarea, deși brățara nu se vede dacă agresorul poartă pantaloni lungi. Victima speră la o împăcare și, uneori, încă nu înțelege clar cum funcționează acest sistem.”
Acest „amestec toxic” de dependență financiară, rușine, presiune socială și speranță naivă că „se va schimba” explică de ce instrumente eficiente din punct de vedere tehnic rămân, uneori, nefolosite. Comisarul șef atrage atenția că legislația și tehnologia nu sunt suficiente dacă mentalitățile nu se schimbă: „Noi putem avea multe ordine de protecție, putem avea orice fel de măsuri, dar dacă acceptăm o relație abuzivă […] devine tot mai complicat, atât pentru victimă, cât și pentru cei din jur, să ofere ajutor.”
Mesajul ei către public este unul de responsabilizare personală: „Foarte mult depinde de felul în care privim lucrurile. Ne dorim mereu ca „alții” să facă […]. Însă ceea ce fac eu depinde de mine. Ce accept eu?”
Profilul agresorului: control, gelozie patologică, lipsă de empatie
Psih. drd., judecător Hambeţiu Anamaria Cristina a conturat profilul psihologic al agresorului de violență de gen și femicid, explicând de ce astfel de persoane sunt extrem de periculoase și greu de „schimbat”, așa cum speră adesea victima.
„Avem niște caracteristici specifice și reținem acea nevoie extremă de control asupra persoanelor, gelozie patologică […] și bineînțeles lipsa de empatie, care este o mare specificitate a psihopatiei”, a explicat aceasta. Aceste trăsături se asociază frecvent cu tulburări de personalitate: „tulburări antisociale, narcisice […] și, bineînțeles, borderline”.
Psihologul a descris și dinamica tipică a relației abuzive, cunoscută în literatura de specialitate ca „ciclul violenței”: „Tensiunea crește, e un incident violent, apoi vine reconcilierea, așa zisa lună de miere – „promit că nu mai fac” –, se așterne o perioadă de calm, dar să știți că acea perioadă pregătește cumva altceva.” Legătura emoțională toxică dintre victimă și agresor este întreținută de mecanisme psihologice profunde, precum „trauma bonding” și, uneori, „sindromul Stockholm”: „Victima se îndrăgostește de propriul agresor”, a explicat Hambetiu.
Mesajul ei pentru tineri și adulți deopotrivă este tranșant: „Cei care pornesc de la premisa „las’ că îmi dă o palmă, dar îl schimb eu pe parcurs” […] Așa ceva nu există, dragii mei. Nimeni nu se schimbă dacă nu vrea. Și dacă porniți în relații cu gândul că veți schimba partenerul, începeți altă relație.”
Agresorul nu este însă un „monstru născut”, ci rezultatul unui context: „În spatele acestor persoane […] vin din medii în care ei, la rândul lor, au experimentat niște traume nerezolvate în copilărie. Au fost ei înșiși supuși la violență domestică. Este modelul patern pe care îl învață acasă”, a explicat psihologul, subliniind rolul mediului familial și al violenței normalizate în copilărie.
Victimele: vulnerabilități, nu vinovăție
Hambeţiu a atras atenția că un „profil al victimei” nu trebuie folosit pentru a o învinovăți, ci doar pentru a identifica vulnerabilități care necesită sprijin: „Un profil al victimei nu poate fi făcut decât orientativ […] avem doar vulnerabilități care ne pot ridica nouă acest red flag.”
Printre acestea se numără: sentimente persistente de tristețe, anxietate, furie, retragere, izolare, dificultăți de relaționare, „coping” disfuncțional (evitare, negare), dependență economică și un istoric de violență în copilărie. „Care sunt consecințele pe termen lung? Avem depresie, anxietate, PTSD, scăderea stimei de sine, izolare socială și risc crescut de revictimizare”, a concluzionat aceasta.
Educația, primul scut: recunoașterea semnelor precoce
Atât reprezentanții mediului universitar, cât și cei din poliție și justiție au subliniat nevoia urgentă de educație privind violența de gen, începând de la vârste cât mai fragede. Un obiectiv important este ca tinerii să învețe să recunoască semnele precoce de pericol într-o relație: gelozia patologică mascată drept „dragoste”, controlul excesiv, izolarea de familie și prieteni, limbajul degradant, „glumele” umilitoare sau atingerile nedorite.
„Ce accept eu în relațiile mele încă din liceu? Ce tip de comportament accept? De ce nu sesizez că unele gesturi, unele atitudini sunt, de fapt, niște „steaguri roșii” care ar trebui să-mi ridice semne de întrebare?”, este întrebarea-cheie formulată în intervențiile Gabrielei Pîncă și reluată, în esență, de ceilalți invitați.
Un mesaj de final: schimbarea începe cu „nu mai accept”
Workshopul de la UMFST Târgu Mureș a arătat că, dincolo de statistici dramatice, există și vești bune: legislația se modifică, sistemul de monitorizare electronică funcționează acolo unde este acceptat, iar tot mai multe instituții – de la universități la poliție și instanțe – lucrează împreună.
Dar concluzia comună a vorbitorilor a fost că nici cea mai bună lege și nici cea mai performantă brățară electronică nu pot înlocui conștientizarea personală și educația. A spune „nu” primei jigniri, primei „glume” umilitoare, primei lovituri înseamnă, de multe ori, a preveni un deznodământ tragic.
„Însă ceea ce fac eu depinde de mine. Ce accept eu?” – întrebarea comisarului șef de poliție Gabriela Pîncă rămâne, poate, cel mai puternic mesaj al unei dezbateri care, dincolo de aula universitară, privește întreaga societate.
Sanda Viţelar