de Marko Bela
Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de maşina de făcut zăpadă. Colosala maşină a zăcut toată vara în pod, într-un colţ mai îndepărtat, imensul braţ de metal a ruginit, pe pinioanele grele s-a uscat uleiul. Când a sosit apoi timpul, am urcat în pod, am îndepărtat plasele de păianjen, am şters matriţele cu bucăţi de stofă fină, iar piesele mai puţin delicate le-am curăţat de rugină cu şmirgel. Într-un ceas-două am fost gata, între timp am pregătit şi apa în găleţile mari cu smalţ roşu-închis. Cum s-a înserat, ne-am apucat de treabă. De sus, printr-o pâlnie de tinichea turnam apa, având grijă să nu se verse. Ne schimbam la intervale precise de timp la mânerul pe care trebuia să-l apeşi cu o singură mişcare energică iar şi iar, ca să presăm fulgi frumoşi, regulaţi. Aceasta era partea cea mai grea a lucrului. Prin lucarna deschisă a podului pătrundea un aer curat şi tăios. În ferestrele caselor vecine se arătau oamenii, e posibil ca-n noaptea asta să cadă prima zăpadă, spuneau. Schimbam la fiecare oră matriţele, presam fulgi în formă de stea şi cu modele florale. Tot ce era gata puneam în coşuri mari de nuiele. După miezul nopţii am început să le distribuim, până-n zori toată treaba era terminată. Şedeam lângă maşina care se răcea încet şi discutam. În oraş, zăpada ajungea până la brâu. „Ce zăpezi erau pe vremea aceea, prietene, ce zăpezi!”
(din volumul trilingv – română, maghiară, engleză – „Târgu Mureş – Trei decenii de poezie / Harom evtized versei / Three Decades of Poetry”, editat de Primăria Târgu Mureş şi revista de cultură Vatra, 2007; traducere – Kocsis Francisko)