Dragoş Bardoşi
Revin în Israel ori de câte ori pot. E o legătură greu de explicat în cuvinte, ca un fir nevăzut care mă trage mereu înapoi spre această ţară unde sacralitatea, istoria şi modernitatea se împletesc fără cusur. Anii pandemiei m-au ţinut departe, iar apoi atacurile din 2023 au amânat şi ele călătoriile mele. Dar dorul nu m-a părăsit niciodată. Anul acesta, când am reuşit în sfârşit să mă întorc, am simţit aceeaşi emoţie familiară: lumina caldă, mirosul de mirodenii, oamenii care vorbesc repede şi zâmbesc des, un amestec unic de spiritualitate şi energie urbană.
Israelul pe care l-am regăsit era în plină transformare. Şantiere peste tot, infrastructură în extindere, clădiri moderne, viaţă urbană într-o dezvoltare ameţitoare. Marea Moartă a rămas aceeaşi minune tăcută, iar Tel Avivul — un oraş viu, cu o efervescenţă culturală care pare să nu doarmă niciodată. Modern, dar şi boem. Iar Ierusalimul… bijuteria ţării. Locul la care mă întorc mereu cu un fel de veneraţie, mereu altfel, mereu la fel.
Dar de data aceasta, ceva nou mi-a atras atenţia.
Ziduri care vorbesc
Mă plimbam spre Poarta Jaffa, una dintre intrările cele mai spectaculoase în Oraşul Vechi. Acolo, sub bolta masivă, am observat ceva ce nu mai văzusem în vizitele mele de acum aproape opt ani. Uşa metalică era acoperită complet de autocolante.
La început, am crezut că sunt reclame sau anunţuri turistice. Dar când m-am apropiat, am văzut chipuri. Sute de chipuri. Cele mai multe ale unor tineri, băieţi şi fete, unii în uniformă, alţii în civil, uneori zâmbind, alteori surprinşi în momente serioase, toţi însoţiţi de nume, mesaje, citate din Psalmi, fragmente de rugăciuni, gânduri ale familiilor sau camarazilor. Fiecare autocolant era o poveste. Fiecare fotografie, o viaţă frântă. Fiecare cuvânt, un strigăt de iubire şi durere.
Am citit câteva dintre ele, traduse de localnici sau cu ajutorul aplicaţiilor: „Fie binecuvântată amintirea lui…”, „A căzut apărând poporul Israel”, „Erou al unităţii sale, nu va fi uitat”, „Prin sacrificiul lor trăim noi”, „Vom purta amintirea ta în inimile noastre”, „Prin moartea lor ne-au dăruit viaţa”.
Niciun zid nu mai arăta ca în trecut. Ierusalimul îşi afişa doliul în văzul tuturor.
Un fenomen recent: autocolantele ca memorial urban
Aceste autocolante nu sunt o tradiţie veche. Sunt un fenomen apărut masiv după 7 octombrie 2023, când atacul Hamas a zguduit Israelul în cel mai brutal mod din ultimele decenii.
În istoria acestei ţări, comemorarea soldaţilor are însă un loc sacru. Ziua eroilor – Yom HaZikaron – este marcată printr-o sirenă care opreşte întreaga ţară în loc — literalmente. Dar autocolantele reprezintă altceva. Sunt o reacţie spontană, viscerală, nefiltrată, un mod prin care durerea colectivă se materializează în spaţiul public. Oraşele au devenit un fel de cimitir simbolic, un loc unde memoria iese la suprafaţă în cel mai vizibil mod cu putinţă: pe ziduri, uşi, staţii de autobuz, semafoare.
Sociologia memoriei pe zidurile oraşului
Privind aceste autocolante, mi-am dat seama că nu sunt doar mesaje individuale. Ele au un rol mai profund, dincolo de omagiile personale:
Doliu public în spaţiul urban – Strada devine loc de reculegere. Trecătorii se opresc, citesc, murmură o rugăciune. Doliu împărtăşit, nu ascuns.
O memorie colectivă, vizibilă şi permanentă – Sute de chipuri dispuse una lângă alta spun povestea unei generaţii. Îţi dau proporţia adevărată a suferinţei.
Spaţiul oraşului este resemnificat – O poartă veche devine altar. O uşă metalică devine monument. Oraşul devine un organism care respiră durerea comunităţii.
Acest fenomen are o forţă vizuală greu de redat în cuvinte. Te loveşte în inimă fără avertisment.
Serviciul militar obligatoriu explică totul
Pentru a înţelege de ce aceste autocolante există, trebuie să înţelegem un fapt esenţial: în Israel, toţi tinerii merg în armată. Serviciul militar obligatoriu se efectuează începând cu vârsta de 18 ani. Băieţii fac aproape 2 ani şi 8 luni, iar fetele aproximativ 2 ani. După efectuarea stagiului militar obligatoriu urmează perioada de rezervă.
Israelienilor nativi li se adaugă evreii din diaspora care fac „Aliyah LeTzava” – imigrare în Israel pentru a-şi satisface serviciul militar. Este forma supremă prin care aceştia îşi arată dragostea faţă de Israel. Astfel, sute de tineri din SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie sau unii chiar din România vin „acasă” pentru a-şi apăra ţara.
Revenind la starea de fapt din Ţara Sfântă, fiecare familie din Israel are, în mod cert, un fiu sau o fiică în uniformă. Fiecare cartier are un copil plecat la instrucţie. Fiecare stradă are o poveste. Aşa se explică de ce societatea trăieşte acest doliu atât de intens. Când vezi chipurile de pe autocolante, simţi imediat că sunt „ai lor”, dar într-un fel şi „ai tuturor”.
Israel şi Europa, două lumi, două ritmuri ale tinereţii
Mergând prin Ierusalim, nu am putut să nu compar ceea ce vedeam cu realitatea din România şi restul Europei. La noi, serviciul militar obligatoriu a dispărut. Tinerii de 18 ani se gândesc la facultate, călătorii, prieteni, festivaluri, planuri de viitor. Nu îşi pun problema războiului, a armatei, a luptelor, a vieţii şi morţii – cel puţin nu în mod direct.
În Israel, aceeaşi vârstă este începutul unei realităţi complet diferite. La 17 ani, adolescenţii îşi aleg deja unitatea militară. La 18 ani intră în armată. La 19–20 de ani, oricare dintre chipurile lor poate apărea pe un autocolant lipit pe o poartă din Ierusalim.
Nu este vorba doar de o diferenţă de sistem. Este o diferenţă de cultură, de mentalitate, de raportare la viaţă. Pentru un european, moartea la 20 de ani e o tragedie excepţională. Pentru un israelian, e o rană posibilă. Acest contrast puternic arată cât de mult mediul geopolitic modelează o naţiune.
Noi, cei din România şi din Europa, să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru pace, pentru viaţa tihnită, pentru că nepoţii şi copiii noştri au preocupările normale pe care toţi tinerii din lume ar trebui să le aibă.
Şi încă ceva: să facem tot ce este omeneşte posibil pentru a ne apăra pacea. Să nu fim indiferenţi faţă de ameninţările din vecini doar pentru că acum nu ne privesc pe noi în mod direct. Dar mâine sau poimâine? Cine ne garantează pacea? Şi să nu uităm: la capitolul armată, România stă prost de tot. Unele surse spun că în caz de război am putea mobiliza 40.000 de militari, altele raportează 70.000. Oricare dintre aceste cifre ar fi cea reală, este extrem de puţin.
Zidurile care nu te lasă să pleci la fel
Când am părăsit Poarta Jaffa, m-am întors de mai multe ori să privesc uşa aceea acoperită de autocolante. Mi s-a lipit în minte ca o fotografie pe care nu o poţi şterge.
Israelul pe care îl iubesc este un loc al frumuseţii, al credinţei şi al renaşterii. Dar este şi un loc al durerii colective, un loc unde memoria nu este tăcută, ci scrisă, lipită, arătată lumii.
Şi poate tocmai asta îl face atât de profund. Autocolantele acestea nu sunt simple bucăţi de hârtie. Sunt fragmente de vieţi. Sunt poveşti neterminate. Sunt modul prin care o naţiune spune: „Nu vom uita”.
Pentru vizitatorul din Europa, unde tinerii cresc fără presiunea serviciului militar obligatoriu şi fără frica războiului, aceste ziduri sunt un şoc cultural: o amintire că în unele părţi ale lumii adolescenţa se termină brusc.
Iar eu, trecător străin, dar îndrăgostit de aceste locuri, nu am putut decât să mă opresc, să citesc şi să plec mai departe purtând şi eu o parte din această amintire.