În societatea românească, poate mai mult decât oriunde altundeva, generalizarea a devenit una dintre cele mai periculoase forme de simplificare a realității. Iar atunci când această generalizare se revarsă asupra justiției, efectele ei sunt nu doar nedrepte, ci profund nocive pentru însăși funcționarea statului.
Documentarul Recorder, care a făcut valuri în ultima săptămână, a reaprins o discuție necesară. Putem discuta despre modalitatea de prezentare, putem avea păreri diferite, chiar contradictorii, asupra formei și accentelor puse. Dar asta nu este, în fond, miza. Importantă nu este forma, ci fondul problemelor pe care le readuce în spațiul public. Pentru că da, în sistemul de justiție există probleme. La fel cum există în întregul sistem public românesc. Iar acestea se văd cu ochiul liber.
Știm cu toții că UNELE DOSARE stau ani de zile la DNA, dincolo de orice termen rezonabil. Știm că au existat situații în care UNELE DOSARE au fost fabricate din nimic, cu un scop precis: eliminarea unui om incomod. Avem exemple inclusiv în județul Mureș, așa cum avem și exemple clare că UNELE DOSARE au murit nu din lipsă de probe, ci prin prescripție. Toate acestea sunt realități care nu pot și nu trebuie negate.
Și totuși, aici apare riscul major: tentația de a pune o etichetă pe întregul sistem. De a spune „toți sunt la fel”, „justiția e complet compromisă”, „nimic nu mai funcționează”. Această concluzie nu este doar greșită, ci profund periculoasă.
Adevărul, incomod pentru discursurile radicale, este că cei mai mulți oameni din sistem sunt corecți. La fel ca în sănătate sau în educație, unde există mii de profesioniști dedicați, care își fac meseria onest, dar care sunt eclipsați de cazurile de corupție. Doar că, în aceste domenii, la fel ca în justiție, cei puțini care greșesc sau fură provoacă atât de mult rău, încât anulează orice bine făcut de majoritate. O singură decizie nedreaptă, un singur dosar fabricat, o singură prescriere scandaloasă pot distruge ani de muncă corectă.
Mai grav este însă un alt aspect, adesea trecut sub tăcere: tăcerea celor care știu. Atunci când profesioniștii onești aleg să nu vorbească, să nu semnaleze derapajele, să nu se delimiteze de abuzuri, această tăcere devine complicitate. Nu activă, dar extrem de periculoasă. Pentru că permite perpetuarea răului și consolidează percepția că „toți sunt la fel”.
Justiția nu înseamnă doar dosare de mare corupție. Chiar dacă acestea ne dor cel mai tare – pentru că vorbim despre prejudicii de zeci sau sute de milioane de euro aduse unui stat care, paradoxal, își acoperă deficitul crescând taxele oamenilor de rând, în timp ce permite prescrierea unor astfel de infracțiuni. Dar justiția înseamnă și civil, și comercial, și contencios administrativ, și restul penalului, dincolo de zona corupției. Înseamnă mii de judecători și procurori care, zi de zi, soluționează conflicte, apără drepturi, stabilesc echilibre.
Nu toți magistrații sunt corupți. Nu toți procurorii lucrează ani de zile la un dosar fără finalitate. Dimpotrivă: cei mai mulți își fac meseria corect, într-un sistem rigid, sufocat de proceduri și, adesea, de presiuni politice sau mediatice.
Generalizarea distruge tocmai acea ultimă fărâmă de încredere de care societatea românească mai are nevoie. Într-o țară în care neîncrederea în instituții este deja la cote maxime, a arunca anatema asupra întregii justiții nu înseamnă reformă, ci haos. Critica este necesară. Expunerea abuzurilor este vitală. Dar condamnarea în bloc a unui sistem întreg nu face decât să alimenteze cinismul și resemnarea.
România are nevoie de o justiție mai eficientă, mai rapidă și mai responsabilă. Dar, la fel de mult, are nevoie de discernământ, curaj și onestitate – inclusiv din interiorul sistemului. Pentru că între a închide ochii la probleme și a distruge prin generalizare tot ce mai funcționează există o diferență uriașă. Iar această diferență se numește maturitate civică.
Sanda Vițelar