Adrian Armand Giurgea
E aproape vacanţă. Ce s-a făcut sau ce nu s-a făcut am văzut deja. Nu are rost să o mai întoarcem pe toate feţele. Pentru Târgu Mureş, 2025 nu a prea adus mare brânză. A fost, mai degrabă, o joacă de-a „dă-mi-o mie, na-ţi-o ţie”, să nu zic că a fost chiar „v-aţi ascunselea”… Deşi, până la urmă, cam asta a fost. L-au ascuns pe Soos Zoltan o noapte, apoi părea că se ascunde el, când de fapt stăteau ascunşi ei, pentru ca, în final, să facă fiecare în felul său „bau” şi să-şi dea mâna într-o horă mare.
Da, e horă, căci csardas nu e. S-a zgâriat placa. Şi oraşul a rămas încremenit undeva între ce a fost şi ce va să fie. Fără perspective şi fără elan. O lâncezeală dureroasă, în care doar protestatarii cu „turul doi ânapoi” ne mai aduceau aminte că se poate mai rău. Iar sfârşitul de an a venit să confirme că maşinile de propagandă pot face aproape orice în condiţiile în care minţile odihnite ale poporului aşteaptă doar să fie zgândărite, nu sunt dispuse să caute adevărul.
Şi, uite aşa, am ajuns astăzi la concluzia că, în aceste zile când ar trebui să vorbim depre eroi şi despre cum am scăpat de dictatura lui ceauşescu (îmi spunea cineva că, din respect pentru numele propriu ar trebui să scriu numele dictatorului care mi-a distrus copilăria cu regimul lui imbecilizant cu majusculă, dar nu o fac din respect pentru cei care imediat după debarcarea regimului de tristă amintire au adoptat o lege care stipula exact asta: în semn de dispreţ, numele celor doi va fi scris mereu cu literă de rând – n.a.), am rămas şi fără disputa pe „a fost sau nu a fost?”…
Pentru că prea puţin mai contează astăzi ce a fost în Decembrie 1989. Pentru că astăzi nu mai este despre „tranziţie”. Nici despre Europa. Ci am ajuns în punctul în care întrebarea la care trebuie să căutăm urgent un răspuns este: ce va să fie de acum înainte?! Da, cred că ar fi momentul să ne punem această întrebare. Dar nu oricum. Ci cu istoria în faţă şi cu viitorul nostru proiectat în istoria viitoare.
Ah, am înţelesc, vi se pare absurd să alătur cei doi termeni, căci istoria înseamnă trecutul, iar viitorul e incert. Dar vă provoc să vă gândiţi bine: cât de repede se transformă viitorul în trecut, deci cât de iute este istorie??? Ei bine, din această perspectivă ar trebui să nu ne fie indiferent cum va fi viitorul nostru în istorie. În istoria copiilor noştri. Da, o istorie, probabil, virtuală, scrisă cu Inteligenţa Arficială, dar nu va fi o istorie artificială. Va fi despre noi, despre neputinţe sau despre reuşite.
Despre cum am făcut „bau” împreună cu torţionarii, împreună cu delatorii, împreună cu promiscuitatea şi mocicoşagul zdrobind pur şi simplu normalitatea pentru a ne demonstra nouă înşine că se poate. Se poate să ne autodistrugem, se poate să ne autoflagelăm, se poate să ne minţim cu atâta seninătate încât în cele din urmă să credem din nou că noi suntem buricul pământului şi să aşteptăm ca nepoţii noştri să ne ridice statui. Una pentru unguri, alta pentru români. Într-o împărţire egală a unor trăiri viscerale care să ne permită să ne minţim că am evoluat.
Când, de fapt, continuăm cu aceeaşi gândire ca acum 36 de ani. Fie noi, fie ei. Şi, vă dau un exemplu. Deunăzi, la aniversarea UMFST, rectorul celei mai puternice universităţi mureşene din toate timpurile, şi-a manifestat interesul pentru o viitoare fuziune cu Universitatea de Artă Teatrală. Nici nu ar arăta prost ca prescurtare în nume. Oricum, dacă nu se face fuziunea, aş propune să forţeze UMFST puţin şi să-şi deschidă propria facultate de Arte. Ce impact ar avea prescurtarea UMFAST!
În orice limbă. Cine vede, înţelege… Revenind însă la spusele rectorului, dar mai ales la faptul că judecăm mai departe ca acum 36 de ani, a venit reacţia politică. A UDMR. Care se opune unui asemenea demers. Au venit şi reacţii răzleţe gen „să facă ce vor cu secţia română, dar nu cu cea maghiară”. Mai întâi, să înţelegem că UDMR e, înainte de toate, organism politic. De ani întregi. Abia apoi este o organizaţie culturală. Deşi ei ar spune că e invers.
Şi, politicul vrea să facă legea în educaţia universitară căreia i-a dat autonomie. Fără să pună în calcul ce ar însemna ca oraşul şi judeţul să aibă, în sfârşit,o singură şi puternică universitate de stat pentru toată comunitatea. Şi îmi vin în minte disputele nesfârşite cu plăcuţele bilingve şi cu linia de şcolarizare în limba maghiară, protestatarul cu umbrelă şi temele nesfârşite de campanie electorală într-un oraş care nu reuşeşte să treacă de statutul de târg.
Chiar nici acum după ce s-a schimbat placa. Da, să nu uit, între timp s-a zgâriat şi rămânem astfel încremeniţi în timp. Un timp care nu pare însă a fi timpul nostru. E timpul strămoşilor care s-au înjurat şi s-au iubit deopotrivă bucuroşi la schimbarea stăpânilor şi sperând că noile comenzi vor fi altfel decât cele din trecut. Fără să-şi dea singuri comandă.
Fără a-şi proiecta ei înşişi viitorul, astfel încât istoria ne face astăzi să nu ştim, practic, de ce am făcut noi, de ce au făcut ei sau de ce n-am făcut nici noi şi nici ei astfel încât astăzi să fie altfel. Şi, tocmai de aceea cred că ar trebui să ne punem istoria în faţă şi să spunem cu glas tare dacă ştim care e rostul nostru în istoria viitoare. Vom fi doar niştre trecători care nu am reuşit nici măcar un pod peste Mureş să construim sau vom fi cei care am construit un pod peste Mureş care nu duce nicăieri, pentru că nu vine de niciunde?…
Vom face oraşul să geamă a educaţie şi, implicit a cultură, sau, dornici să câştigăm pe termen lung bătălii politice vom folosi la nesfârşit animozităţile cultural-etnice pentru a zgândări astfel mintea odihnită a unor neamuri blocate parcă în dorinţa personală de huzur a individului? Pentru că, da, pot înţelege şi raţionamentul celor care spun că o nouă fuziune la UMFST ar da drum liber încă unui mandat de rector aceleiaşi persoane care conduce astăzi instituţia. Poate aşa o fi.
Deşi, dacă mă gândesc bine, poate candida oricine, iar dascălii, dacă sunt împotrivă şi au coloană vertebrală, pot vota cu oricine. Desigur, exceptând situaţiile prevăzute de lege. Iar apoi, citind istoria celor 80 de ani de UMF n-ai cum să nu te gândeşti că oraşul ar putea, în sfârşit, să intre astfel într-o eră nouă, una în care locomotiva să fie tocmai mediul universitar. Pentru că, revenind la ideea de început, ce s-a făcut şi ce nu s-a făcut am văzut. Atât în oraş cât şi la UMFST. Părerea mea.