Îmbuibarea de Crăciun nu e doar un obicei prost. E o traumă veche, mascată în tradiție. Un reflex colectiv care vine dintr-o vreme în care nu aveai ce pune pe masă, dar visai obsesiv la ea. Iar când, după 1989, mâncarea a apărut din belșug, n-am știut ce să facem cu libertatea: am transformat-o în exces.
Pentru multe familii din România, masa de Crăciun nu este despre gust, ci despre revanșă. Revanșa față de anii de comunism, când portocala era eveniment, carnea se lua „pe sub mână”, iar frigiderul era mai mult decor. Atunci, foamea nu era doar fizică, ci și simbolică. Iar acum, la zeci de ani distanță, încă mâncăm ca și cum mâine s-ar închide magazinele.
De aici vine obsesia: „să fie mult”. Nu bun, nu echilibrat, nu necesar – mult. Mult ca să se vadă. Mult ca să fie. Mult ca să nu mai simțim lipsa de atunci. Doar că lipsa nu dispare mâncând, iar memoria nu se vindecă cu sarmale.
Rezultatul îl vedem an de an: mese încărcate până la grotesc, oameni care nu se mai pot ridica de pe scaun, nopți petrecute la Urgențe și glume proaste despre „piftia care a fost prea bună”. Ne purtăm corpul ca pe un depozit, nu ca pe un organism. Ca și cum stomacul ar avea o datorie istorică de recuperat ce n-a primit în anii ’80.
Paradoxul suprem vine după sărbători. După ce ne-am îndopat din frică, nu din foame, aruncăm. Tăvi întregi de mâncare ajung la gunoi. Kilograme de carne, cozonaci întăriți, salate oxidate. Aruncăm exact ceea ce, în trecut, ar fi fost aur. Asta nu mai e tradiție. E o insultă adusă propriei memorii colective.
Foamea de atunci și risipa de acum sunt două fețe ale aceleiași incapacități de a trăi normal cu mâncarea. N-am învățat nici să ducem lipsa, nici să gestionăm abundența. Am sărit direct de la gol la exces, fără să trecem prin măsură.
Și mai e ceva profund trist: îi învățăm și pe copii același lucru. Că refuzul e rușinos. Că farfuria trebuie golită „pentru că sunt copii în Africa”. Că sărbătoarea înseamnă să te doară burta. Așa se transmite trauma: nu prin povești, ci prin obiceiuri.
Poate că adevărata eliberare de comunism nu stă în câte feluri de mâncare punem pe masă, ci în capacitatea de a spune „ajunge”. În a mânca fără frică, fără competiție, fără revanșă. În a nu mai demonstra nimic nimănui cu stomacul nostru.
Altfel, Crăciunul rămâne ce a devenit pentru mulți: o masă prea plină, un corp prea obosit și o memorie care încă nu știe că vremurile s-au schimbat.