Într-o apariţie televizată, în ajunul Crăciunului, dl Bolojan, sobru şi încruntat cum îl ştim, ne-a comunicat (nu că ne-ar fi interesat prea tare) că dânsul nu i-a scris lui Moş Crăciun şi nici nu are de gând să-i scrie. De fapt, ce Doamne iartă-mă să-i fi adus Moşu, pe austeritatea asta? Poate, o punguţă cu doi bani găuriţi?!
Aşa că, dă-l încolo de Moş Crăciun, întrucât dânsul are „cestiuni arzătoare” pe agenda de lucru: austeritate, responsabilitate, nevoia de înţelegere din partea cetăţenilor, „efort colectiv”, strânsul curelei, „consolidare fiscală”.
Dacă toate aceste deziderate vor fi îndeplinite, ne-a informat premierul (înainte de a se duce să se refrişeze două-trei zile în Bihorul natal), apoi s-ar putea (dar nu-i chiar sigur, depinde de evoluţii şi de „sinergia faptelor, măi dragă” – cum ar fi spus un fost preşedinte) ca la anul să nu mai avem parte de măriri de taxe şi impozite, „România să fie bine şi tot românul să prospere”, vorba lui Caragiale.
…Şi, ce să vezi, tocmai când dl premier dădea glas acestor îndemnuri mobilizatoare, Parlamentul ne livra un exemplu de „efort colectiv”: la Camera Deputaţilor urmează „măsuri drastice” şi economii la sânge, stimaţi telespectatori, deputaţii strâng cureaua până la ultima gaură, în sensul că scot dintr-un buzunar şi bagă în altul: nu li se majorează indemnizaţiile şi sporurile, în schimb, bugetul propus pentru 2026 este cu 14% mai mare decât cel din 2025, care nici el nu era de ici, de colo: 632 de milioane şi ceva, la anul, faţă de 553 de milioane anul acesta.
Bineînţeles că spaţiul public, atât cel real, cât şi cel virtual s-a umplut de indignare şi ocări, încât bieţii aleşi ai poporului au fost nevoiţi să emane un comunicat, explicându-ne că sunt şi ei, acolo, nişte oameni năcăjiţi, plini de griji şi de nevoi: uite, în toiul „îngheţului bugetar” şi al tăierilor de tot felul, ghinion – li s-a stricat liftul, li s-a defectat staţia de hidrofor, sistemul de vot dă rateuri, Camera are nevoie de reabilitare termică întrucât trage curentul prin dânsa, pereţii s-au scorojit şi toate astea costă, plus că, la anul, Parlamentul va găzdui diverse evenimente (de interes planetar, desigur), ceea ce presupune un pic de protocol, doar n-o să-i primeşti pe oamenii ceia cu mâna goală şi fără apă la „tualetă”, tre’ să le pui pe masă batăr un mic, o scobitoare, o apă chioară într-un pahar de plastic, ceva, că, nu-i aşa, obrazul gr… ăăă, subţire, cu cheltuială se ţine.
De fapt, dacă bine ne aducem aminte, oamenii ăştia tot timpul au avut necazuri… şi cheltuieli pe măsură. Câte rele şi belele, toate s-au adunat pe capul lor, plus că pe tot ce puneau mâna stricau – de la maşini la computere, pixuri, pahare, farfurii, crătiţi, tingiri de la cantină, alte şi alte „utilităţi” de strictă necesitate parlamentară, toate le făceau praf. Mocheta trebuia înlocuită, „ştofa” de pe fotolii era tocită şi dânsa, canapelele erau din muşama, nu din piele, telefoanele mobile erau prea mici, de ţi se-ncurcau deştele-n tastatură, becurile se ardeau într-o veselie, microfonul de la tribună era „disfuncţional”, de nu mai puteai slobozi vreo alocuţiune, vreo „gândire” cu valoare de axiomă, vreo înjurătură la adresa colegului din opoziţie sau viţăvercea.
Ca să nu mai vorbim de celebrele cabinete parlamentare din teritoriu, unde, dacă te duceai cu vreun necaz, să te sfătuieşti cu alesul, dădeai de nevasta pe post de consilier, care, deranjată din tricotat (una pe faţă, două pe dos) îţi răspundea, ofuscată, că „domnul deputat e plecat în teren, poate fi găsit decât săptămâna viitoare, lasă matale o cerere scrisă”.
Ca să nu mai vorbim că, la un moment dat, aleşii nu mai încăpeau în avionul care-i transporta din teritoriu la sediul din Capitală, de erau nevoiţi să şadă câte 2,6 pe un scaun… Şi exemplele ar putea continua până la anu’ şi la mulţi ani.
Dar, anul acesta, parcă e prea de tot: chestia cu „strânsul curelei” este de un cinism frate dulce cu nesimţirea: pentru români, 2026 nu înseamnă „consolidare fiscală”, ci viață mai grea, prețuri mai mari la energie, impozite locale crescute, costuri mai ridicate pentru transport, mâncare și servicii. Înseamnă salarii care nu țin pasul cu scumpirile și un sentiment constant că munca nu mai oferă siguranță.
În acest context, gestul clasei politice nu este doar lipsit de tact, ci profund ofensator. Cum să ceri sacrificii unei societăți debusolate, când tu, ca instituție, refuzi orice formă de exemplu personal? Cum să vorbești despre „efort colectiv”, când beneficiile rămân concentrate în vârful piramidei?
Adevărata problemă nu este că statul cere sacrificii. Problema este că le cere doar unora. Fără exemplu de sus, fără tăieri reale de privilegii, fără semnalul clar că toți plătesc același preț, orice apel la solidaritate sună fals. Iar oamenii, deja speriați de ce îi așteaptă, nu mai sunt dispuși să accepte încă o lecție despre egalitate predată din fotolii bine finanțate. Vorba fabulei: „Vrem egalitate, dar nu pentru căţei”.
În concluzie, noi plătim facturile, ei își cresc bugetul și își mențin luxul. Întrebarea este una simplă de tot, conţinând şi răspunsul: pentru cine strângem noi cureaua, dacă nu pentru noi înșine?