Adrian – Nemeth Gherman
În grandiosul teatru al justiţiei româneşti, scena este adesea ocupată de piese absurde, iar în prezent, drama „Pensiile Speciale şi Oracolul Cugetărilor Constituţionale” se joacă cu casa închisă, având în rolurile principale o distribuţie selectă de judecători ai Curţii. Aceşti arhitecţi ai destinului bugetar, aceşti magi ai Legii, cu baghete fermecate capabile să transforme banul public în aur personal, par să fi uitat de mult timp că cortina ar trebui să cadă, nu să le acopere etern privilegiile.
Cu o abnegaţie demnă de o cauză mai nobilă, sau poate de un scenariu de science-fiction, anumiţi judecători constituţionali au transformat sanctuarul interpretării legii într-un laborator de alchimie juridică. Aici, din prevederi clare sau chiar din tăceri legislative, se extrag esenţe preţioase de „drepturi dobândite” şi „securitate juridică”, destinate exclusiv îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale unei caste. Pare că balanţa Justiţiei nu mai cântăreşte faptele, ci aurul din buzunarele viitorilor pensionari speciali, iar ochiul bandat al Justiţiei a fost subtil înlocuit cu o lupă îndreptată spre propriul cont bancar.
Este fascinant de observat cum aceşti oracoli moderni ai Constituţiei, care ar trebui să fie faruri ale imparţialităţii, au reuşit să-şi construiască un univers paralel, unde principiile dreptului comun şi realităţile economice ale unei ţări sunt simple capricii. Ei nu sunt judecători în sensul tradiţional, ci mai degrabă nişte gardieni suprarealişti ai unui tezaur privat, apărat cu ferocitate de intruziunea bunului simţ şi a logicii financiare. Justiţia? O entitate eterică, invocată doar când serveşte drept paravan pentru consolidarea unor privilegii scandaloase.
Tertipurile procedurale, labirinturile de interpretări obscure şi amânările strategice nu sunt decât nişte iluzii optice, menite să distragă atenţia de la adevăratul spectacol, adică efortul disperat de a-şi conserva propria poartă spre nirvana financiară. Fiecare decizie, fiecare şedinţă întreruptă, fiecare virgulă rearanjată în textul sacru al Constituţiei devine o pârghie, o trambulină pentru a sări peste voinţa publică şi a se agăţa de rămăşiţele unei ere de aur personal. Sunt maeştrii evaziunii legislative, nu prin încălcarea explicită a legii, ci prin contorsionarea ei până la un punct în care devine irecognoscibilă pentru muritorii de rând.
Şi, dacă privim cu atenţie, dincolo de roba lor impozantă, descoperim o concepţie adânc înrădăcinată şi periculos de familiară: „proprietatea e un moft”. O frază ce pare desprinsă din manualele unei ere trecute, dar care revine în forţă, recondiţionată. Sigur, „proprietatea e un moft” atunci când vine vorba de proprietatea altora şi de pensiile mizere ale milioanelor de cetăţeni. Atunci, resursele sunt fluide, redistribuibile, sacrificabile pe altarul „drepturilor dobândite” ale unei elite. Însă, când vine vorba de „propria” lor proprietate, pensia specială, acea bucată de tort financiar decupată cu măiestrie din sărăcia generală, atunci „proprietatea” devine un principiu sacrosanct, inatacabil, o stâncă de neclintit pe care se sprijină întregul eşafodaj al bunăstării personale.
Astfel, sub privirile perplexe ale unei naţiuni, aceşti judecători ai Curţii Constituţionale se transformă în nişte artişti ai absurdului, în nişte clovni tragici ai sistemului, care îşi aplaudă singuri spectacolul, în timp ce sala, adică ţara, rămâne cu un gust amar şi cu buzunarele goale. Cortina nu e pe cale să cadă, ea se ridică, doar pentru a dezvălui acelaşi joc vechi, jucat de aceiaşi actori, cu acelaşi singur scop: conservarea unui privilegiu, sub masca impunătoare a Justiţiei. Iar aplauzele, cu siguranţă, nu vor veni niciodată dinspre public.
Îmi doresc să nu am dreptate…