Valentin Marica
Este îndemnul Sfinţilor Părinţi când anul se înnoieşte, când se sfinţesc apele, ţarinile, grădinile şi casele, spre a fi învinse tulburarea minţii, răutatea, trufia, ura, mânia, invidia, trădarea. Şi astfel, dragostea, ca temelie a lumii, să nu fie făţarnică, ci atotbiruitoare, lăsând, cum spunea Părintele Cleopa, în urmă un păcat şi punând în locul lui o virtute.
Aşadar, petrecem Anul Vechi spre un nou răsărit al soarelui. Îi prevestim umbletul prin obiceiul Vergelului, al Semănatului, al Strigatului peste sat, prin metafora verdelui fraged cuprinsă în Sorcovă, prin hiperbolele binelui din versurile Pluguşorului sau prin imaginile din colindele de Anul Nou în care nouă cerbi din munte nu beau din pahare, ci doar din izvoare.
Spicul va fi cât vrabia, holdele „cu bobul des şi pe creste şi pe şes”, pustiul se va preface în iezer de ape, omul va fi tare ca piatra, iute ca săgeata, mesele vor fi întinse, zilele ca firul de trandafir. Prefigurările includ revărsări de lumină, dar şi ideea de trudă şi de dragoste pentru fapta cea bună, căci, se spune, Dumnezeu se uită mai ales la truda şi la dragostea cu care sunt făcute faptele ce duc spre făptura cea nouă, menită, apoi, să aprindă lumina.
„Şi chiar dacă nu voi fi far, ci candelă, ajunge – mărturisea Nicolae Titulescu. Şi chiar dacă nu voi fi candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.”
Căci „vreme este să zideşti” instituie Ecclesiastul, aflând rosturi şi înţelesuri. Scria Marele Eminescu despre cei care în prăpastie vor cădea dacă nu vor şti să desluşească sensurile (enigmele!) unui An Nou, dacă-l vor lăsa robit de cei cu capul prea strâmt, pitici moderni îmbrăcaţi în zale ruginite.
Adăugăm, în felul nostru, ca urare de Anul Nou, rânduri din mult-pomenita rugăciune a stareţilor de la Mănăstirea Optina:
Doamne, dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce îmi aduce ziua care începe (…).
Călăuzeşte voinţa mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc!