Concertul de Anul Nou de la Viena rămâne, indiferent cât de mult se străduiesc unii să-l trivializeze, un reper cultural global. Pe 1 ianuarie, din Sala de Aur a Musikverein, Wiener Philharmoniker a transmis în lume nu opinii, nu manifeste și, cu siguranță, nu „mesaje secrete”, ci muzică. Valsuri, polci, rafinament orchestral și o tradiție care se construiește de peste opt decenii.
La pupitru, în premieră, Yannick Nézet-Séguin – un dirijor energic, comunicativ, perfect adaptat unui eveniment urmărit de milioane de oameni. Programul a combinat, ca de obicei, familia Strauss cu nume mai rar frecventate, inclusiv lucrări semnate de compozitoare, într-un gest de recuperare culturală absolut firesc pentru secolul XXI. Balet, decoruri vieneze, o regie TV impecabilă. Pe scurt: exact ce promite acest concert în fiecare an.
Și totuși, pentru o anumită categorie de comentatori, nimic din toate acestea n-a contat. Nu tempo-ul, nu precizia orchestrei, nu dialogul dintre scenă și sală. Nu. Singura lor „analiză” a fost una de alcov: priviri suspecte, gesturi interpretate cu lupa frustrării, aluzii grobiene despre orientarea sexuală a artiștilor.
Să fim clari: când vezi sexualitate acolo unde există doar artă, problema nu e arta. Problema e educația ta, sau lipsa ei. E acel reflex de a coborî orice manifestare culturală la nivel de bârfă ieftină, pentru că acolo te simți în siguranță: între insinuări și chicoteli, până la injurii adresate unui om care are zece biblioteci de cărți citite față de ai săi comentatori moraliști. Ironia e că acești vigilenți de tastatură se declară apărători ai „valorilor”, dar sunt incapabili să respecte cea mai banală valoare: decența. Pentru ei, un dirijor care zâmbește, comunică și transformă finalul într-un spectacol deschis publicului nu este un profesionist carismatic, ci un pretext pentru speculații. Nu pentru că ar exista ceva „de descoperit”, ci pentru că așa funcționează mintea care nu știe să contemple, ci doar să suspecteze.
Mai grav, această obsesie nu spune nimic despre concert, dar spune totul despre cei care o afișează. Despre nevoia lor de a muta atenția de la propria neîmplinire la viața altora. Despre incapacitatea de a accepta că există oameni care trăiesc bucuria artei fără să ceară voie și fără să conteze orientarea sexuală a artistului, cercelul din ureche sau oja de pe unghii.
Concertul de la Viena a vorbit, explicit, despre pace, despre bucurie, despre continuitate. Comentariile de mahala au vorbit despre frică. Frică de diferență, frică de rafinament, frică de a fi, măcar o oră, mai buni decât propriile prejudecăți.
Poate că soluția nu e să „analizăm” mai mult concertul, ci să analizăm mai puțin viețile altora. Pentru că un lucru e sigur: arta nu are orientare sexuală. Are valoare. Iar cine nu e capabil să o vadă ar face bine să-și rezolve întâi frustrările, înainte de a mai da verdicte despre muzică, balet și Viena.
Sanda Vițelar