Ileana Sandu
Ca şi cum nu ne-ar ajunge supărările şi necazurile ce se abătură asupra noastră la sfârşit şi început de an – măriri de taxe , impozite şi TVA, împotmoliri în omătul căzut ca din senin, taman în decembrie/ianuarie, criza din Venezuela, situaţia critică din Groenlanda, eternele ameninţări ale lui Putin, orientarea sexuală a dirijorului de la concertul din Viena, penuria de mascarpone din marile magazine etc. şi etc. -, iată că un nou pericol îl paşte pe biet românul: „specialiştii” (dar cine nu e specialist în ceva, dacă nu chiar în toate?) ne atrag atenţia, cu toată seriozitatea, că ne paşte un nou pericol: depresia post-sărbători, adică, mai pe româneşte, mahmureala naţională pricinuită de întoarcerea la locul de muncă.
Ce-i drept, românul e un animal adaptabil. El poate supravieţui fără autostrăzi, fără căldură, fără apă la chiuvetă, fără buleftrică şi chiar fără speranţă. Dar există un lucru care îl îngenunchează anual, fără drept de apel: primele zile de muncă după sărbători: birourile se umplu de figuri palide, cu priviri goale, oameni care încă mai caută telecomanda pe birou şi se miră sincer că monitorul nu porneşte pe TV „Bade, pălărie nouă”. Pixul, coala de hârtie, tastatura par instrumente de tortură medievală, iar prima „operativă” – un atac direct la sănătatea mintală colectivă.
„Ce-ai făcut în vacanţă?” este întrebarea standard, pusă din reflex, de parcă răspunsul n-ar fi evident: am mâncat, am băut, am tras mâţa de coadă. Numai că societatea nu apreciază sinceritatea, aşa că mormăi ceva despre „timp cu familia” şi „încărcat bateriile” – un clişeu gol fiiindcă nimeni nu s-a încărcat, doar s-a oprit pentru scurt timp din descărcare continuă.
Toată lumea promite solemn că de mâine se apucă de dietă, de luni face sport şi „anul ăsta chiar se organizează”. Luni, însă, nu e niciodată lunea potrivită.
Revenirea la muncă după marile chiolhanuri (minivacanţa prelungită) e ca un fel de trezire din anestezie generală direct în şedinţă. E momentul în care descoperi că libertatea a fost doar o pauză de masă mai lungă, iar şeful, brutal şi fără menajamente, îţi cere „eficienţă”, taman când începeai să te acomodezi cu ideea că scopul vieţii e să mai găseşti o porţie de sarmale în frigider. „Eficienţă”, vai, un cuvânt atât de odios încât ar trebui trecut pe lista substanţelor interzise. Să ţi se pretindă aşa ceva, când vreme de câteva zile, singura urgenţă era să nu se termine vinul şi să nu se ardă friptura? Câtă cruzime!
…În fine, ce să mai…Ne-am interesat încoace şi încolo, pe la doctori, prin lucrări de specialitate, am întrebat şi inteligenţa artificială şi răspunsul a fost acelaşi: nimeni n-a murit din depresie post-sărbători şi nici măcar la policlinică nu s-au înregistrat cazuri.
Depresia post-sărbători apare exact în momentul în care înţelegem că problema nu a fost vacanţa prea scurtă, ci restul anului prea lung. Plus că, vorba cuiva: tot ce-i bun ori e ilegal, ori e imoral, ori îngraşă. (Doar n-o s-o ducem tot anul dintr-o sarma într-o răcitură, dintr-un cârnaţ într-o zamă de chişcă şi dintr-un jinars într-un canceu cu tulburel.)
Aşa că, să ne punem pe muncă, stimaţi telespectatori, cu râvnă şi aplicaţiune, cu gândirea pozitivă conform căreia mai sunt DOAR 11 luni până la următoarele sărbători. Timp suficient să ne treacă actuala depresie, ca să putem intra, cu voioşie, în cea care va să vină.