Sanda Viţelar
Am ajuns, fără să ne dăm seama, într-o epocă în care efortul a devenit indezirabil, iar comoditatea – o virtute falsă. Totul este la o apăsare de buton: mâncarea vine la uşă, filmele rulează fără pauză, hainele se comandă în câteva secunde, iar magazinele sunt pline până la refuz de produse pe care nici nu le-am cerut, dar pe care ni le dorim „preventiv”. Trăim într-o abundenţă care, paradoxal, ne sărăceşte.
Comoditatea nu mai este un ajutor, ci o stare permanentă. Nu o mai folosim ca să câştigăm timp pentru lucruri importante, ci ca să evităm orice formă de efort – fizic, intelectual sau moral. Ne este greu să mergem pe jos, ne este greu să aşteptăm, ne este greu să citim mai mult de câteva rânduri. Vrem totul repede, simplu şi fără complicaţii. Iar dacă nu se poate, ne plângem.
Această comoditate excesivă este toxică. Ne amorţeşte gândirea, ne atrofiază voinţa şi ne slăbeşte corpul. Ne obişnuim să nu mai căutăm soluţii, ci să aşteptăm livrări. Nu mai construim răspunsuri, ci derulăm feed-uri. Nu mai încercăm să înţelegem, ci să confirmăm ceea ce deja credem. Gândirea critică devine obositoare, iar efortul – o formă de disconfort de evitat cu orice preţ.
În faţa ecranelor, lancezim. Stăm mult, ne mişcăm puţin şi ne mirăm că suntem obosiţi. Ne plângem că ne doare spatele, că suntem stresaţi, că „nu mai e ca înainte”, dar refuzăm să facem paşii mici care ar schimba ceva: o plimbare, o carte citită cu atenţie, o discuţie reală, un lucru făcut cu mâinile noastre. Preferăm să consumăm în loc să creăm, să privim în loc să participăm.
Mai grav este că ne place să ne plângem. Ne place să vorbim despre cât de greu ne este, în timp ce ne înconjurăm de facilităţi menite să ne uşureze viaţa. Avem mai mult confort ca oricând, dar mai puţină răbdare. Mai mult acces la informaţie, dar mai puţină înţelepciune. Mai multe opţiuni, dar mai puţină asumare.
Magazinele pline nu ne fac mai bogaţi, ci mai confuzi. Abundenţa continuă ne fură capacitatea de a alege conştient. Cumpărăm fără să avem nevoie, mâncăm fără să ne fie foame, privim fără să vedem. Totul devine zgomot, iar liniştea – insuportabilă.
Poate că problema nu este tehnologia sau confortul în sine, ci felul în care le-am transformat în refugii permanente. Comoditatea ar trebui să fie un instrument, nu un scop. Un mijloc de a ne elibera energia pentru lucruri care contează, nu o scuză pentru a renunţa la efort.
Dacă vrem să ieşim din această stare de moleşeală colectivă, va trebui să reînvăţăm disconfortul sănătos: mersul pe jos, gândirea profundă, aşteptarea, munca făcută cu răbdare. Nu pentru că este uşor, ci tocmai pentru că este greu. Pentru că, în efort, ne recâştigăm demnitatea. Iar într-o lume prea comodă, efortul devine un act de rezistenţă.