Ciprian Năprădean
Când am ascultat „Şocul întoarcerii în ţară” al lui Neagu Djuvara, am avut senzaţia că cineva îmi pune în cuvinte tabloul propriei adolescenţe, exact aşa cum am trăit-o la începutul anilor ’90.
Nu mă întorceam dintr-un exil geografic, aşa cum o făcea autorul, dar trăiam într-o ţară care nu semăna deloc cu promisiunea libertăţii din decembrie ’89. Djuvara vorbeşte despre şocul revenirii într-o ţară care, deşi eliberată formal de dictatură, continua să gândească, să reacţioneze prin reflexe comuniste. Exact acest şoc l-am trăit şi eu, de la nivelul solului, din satul meu natal (Aluniş, judeţul Sălaj). Alegerile din mai 1990 au fost, pentru mine, prima lecţie politică amară: un sat întreg sedus de Ion Iliescu, prezentat ca o figură paternă, un fel de tată adoptiv al tuturor „orfanilor” lui Ceauşescu. Sub umbrela lui s-a adăpostit un sistem întreg, speriat de schimbare, dar extrem de eficient în a-şi conserva privilegiile.
Aşa se explică cum au fost răsturnate valorile atât de uşor. Doina Cornea şi Corneliu Coposu, adevăraţii anticomunişti, au ajuns să fie prezentaţi ca nişte ciudaţi, periculoşi, străini de „popor”. Nu voi uita niciodată râsul grotesc al unor tineri din Zalău care se lăudau că aruncaseră cu un cofraj de ouă după Coposu, venit la un miting electoral. Nu m-a şocat doar gestul, ci mândria cu care era povestit. Atunci am înţeles cât de adânc intrase comunismul în generaţia mea.
Textul lui Djuvara mi-a reactivat şi alte amintiri: mersul pe jos prin oraş, pe lângă blocuri gri, cu tencuiala căzută, uşi metalice la intrare, ca de penitenciar. Îmi amintesc drumul spre Blocul Perla din Zalău, la mătuşa Reghina. Era întuneric, era frig şi peste toate plutea o tristeţe care nu venea atât din lipsuri materiale, cât din lipsa de orizont. România părea o ţară care nu ştia încotro merge, dar mergea din obişnuinţă.
Şi totuşi, ca orice tânăr, visam. Visul american nu era un program politic, era un refugiu. Ascultam „Wind of Change” şi credeam sincer că schimbarea va veni, că vântul acela nu se va opri la graniţă. Djuvara scrie cu luciditatea omului care ştie că schimbarea reală e lentă şi dureroasă. Eu ascultam muzică şi speram că va fi rapidă.
De aceea, „şocul întoarcerii” este, pentru mine, mai mult decât un text memorialistic. Djuvara s-a întors într-o ţară care nu era cea visată, iar eu am crescut într-o ţară care se încăpăţâna să nu devină cea promisă.