Între 1870 şi 1910, în Transilvania s-au desfăşurat lucrări intense de construcţie a căilor ferate, Monarhia Austro-Ungară a considerat de maximă importanţă legarea zonelor înapoiate a ţării la trafic. După semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, întreaga Transilvanie a intrat în componenţa Regatului României, astfel că reţeaua de căi ferate a fost preluată şi de Căile Ferate Române.Între cele două războaie mondiale, pe căile ferate din Transilvania nu a avut loc nicio dezvoltare semnificativă, s-au făcut doar investiţii în tronsoanele din regat.
Crearea liniei de cale ferată poate fi pusă pe seama celei de-al doilea arbitraj de la Viena, care a fost semnată la 30 august 1940. În urma deciziei, partea de nord a Transilvaniei s-a întors în Ungaria împreună cu Ţinutul Secuiesc. Cu toate acestea, noua linie de graniţă a fost trasată în principal de-a lungul graniţelor etnice, geografia economică şi aspectele de transport au fost mai puţin luate în considerare. În vecinătatea Turdei existau *zăcăminte mari de gaze naturale cu interese germane, iar al Treilea Reich nu dorea să le anexeze Ungariei. Aşa s-a creat colţul numit „Burta lui Göring”, unde România a avut un fel de peninsulă în teritoriul Ungariei între Cluj şi Târgu Mureş. Astfel, linia de cale ferată care leagă cele două oraşe (principala linie de cale ferată din Transilvania de Nord) a rămas pe teritoriul României pe o secţiune semnificativă. Partea română nu a permis trenurilor să circule pe această linie, astfel încât Târgu Mureş şi calea ferată circulară secuiască au fost în esenţă tăiate de liniile ferate maghiare.
De altfel, războiul a afectat semnificativ acest tronson de cale ferată. Totuşi, la mai puţin de 2 ani de la încheierea ostilităţilor, infrastructura a fost refăcută.
Iată ce scria Ardealul Nou despre inaugurarea liniei ferate Deda–Sărăţel (14 decembrie 1947). Articolul relatează, într-un ton solemn şi propagandistic specific epocii, inaugurarea liniei ferate Deda–Sărăţel, un proiect strategic pentru nordul Transilvaniei, realizat după ani de distrugeri şi întreruperi cauzate de război. Linia, cu o lungime de 47 km, fusese începută înainte de război (1941–1942), cu scopul de a lega nordul Ardealului de judeţul Mureş şi de a crea o rută feroviară mai scurtă între estul şi vestul ţării. Lucrările au fost însă grav afectate de retragerea trupelor germano-hortyste, care au distrus complet infrastructura: poduri aruncate în aer, linii smulse şi terasamente devastate.
După război, refacerea a fost realizată într-un ritm intens de către Căile Ferate Române, cu sprijinul muncitorilor, inginerilor şi al autorităţilor locale. Articolul subliniază amploarea efortului: 180 de poduri refăcute, dintre care 4 mari şi 6 metalice peste 2,8 milioane m³ de terasamente executate, refacerea completă a liniei, inclusiv a haltei şi staţiilor. Inaugurarea este descrisă într-un stil narativ: sosirea trenului special, entuziasmul populaţiei locale, care nu mai văzuse trenuri de mult timp, şi atmosfera festivă din staţia Şieu, aflată la mijlocul traseului.
Textul include şi discursuri oficiale, în special al ministrului Comunicaţiilor şi al directorului general C.F.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, care prezintă linia ca un simbol al victoriei asupra fascismului şi al reconstrucţiei socialiste. Se accentuează ideea că distrugerile au fost cauzate de „fascism”, iar refacerea este meritul noii conduceri politice şi al clasei muncitoare.
Articolul nu este doar o relatare tehnică a inaugurării unei linii ferate, ci şi un document de epocă, care reflectă începuturile propagandei comuniste în România postbelică, folosind infrastructura feroviară drept dovadă a „renaşterii economice” şi a noii ordini politice.
Rubrică realizată de Sanda Viţelar