Marius Ichim
Revoluția iraniană din 1979 a fost unul dintre marile momente de orbire intelectuală ale secolului XX occidental. În numele anti-imperialismului, al criticii modernității liberale și al fascinației pentru „vocea poporului”, o parte a intelectualității occidentale – în special franceze – a contribuit la legitimarea simbolică a unei mișcări care avea să se transforme rapid într-un regim teocratic represiv. Astăzi, la peste patru decenii distanță, asistăm la un paradox moral invers: aceeași lume intelectuală care a supraestimat potențialul emancipator al revoluției islamice manifestă o prudență vinovată sau chiar tăcere față de protestele curajoase ale iranienilor împotriva Republicii Islamice.
Legitimarea simbolică a revoluției: eroarea din 1979
Intelectualii occidentali nu au creat Revoluția iraniană și nici nu i-au determinat cursul politic. Responsabilitatea lor este de altă natură: au furnizat un capital simbolic. Prin texte, interviuri, articole și intervenții publice, au conferit revoluției o aură de legitimitate morală și filosofică în spațiul public occidental.
În special în Franța, opoziția față de șah a fost rapid identificată cu lupta pentru libertate. Regimul șahist – autoritar, represiv și aliat al Statelor Unite – a devenit un „rău absolut” în imaginarul stângii intelectuale. În acest cadru maniheist, opoziția religioasă a fost idealizată ca expresie autentică a poporului.
Cazul lui Michel Foucault este emblematic și trebuie abordat fără menajamente. Fascinat de ceea ce el a numit „spiritualitatea politică” a revoluției, Foucault a proiectat asupra Iranului propriile sale obsesii teoretice: ieșirea din modernitatea liberală, refuzul iluminismului politic și căutarea unor forme alternative de subiectivare. În acest proces, a suspendat deliberat criteriile clasice ale libertății politice.
Foucault nu a fost un observator neutru, ci un intelectual sedus de eveniment, care a confundat intensitatea mobilizării cu legitimitatea scopului. El a minimalizat rolul clerului și a ignorat avertismentele explicite ale iranienilor seculari chiar și de stânga, care vedeau limpede că religia nu era doar un limbaj al revoltei, ci un proiect coerent de dominație.
Această orbire politică se leagă de un deficit etic mai larg reproșat lui Foucault de numeroși critici: tendința de a relativiza normele universale atunci când acestea contravin experimentelor sale teoretice. Controversele persistente din jurul pozițiilor sale privind consimțământul și sexualitatea – invocate de adversari ca simptom al unei indiferențe față de vulnerabilitate ( fusese acuzat în unele cercuri de pedifilie) – au alimentat percepția unei filosofii dispuse să suspende protecțiile morale în numele transgresiunii. Fără a transforma polemica în verdict penal, această critică rămâne relevantă pentru înțelegerea erorii din 1979: acolo unde normele sunt dizolvate, puterea găsește teren liber.
Alți intelectuali – între care Jean‑Paul Sartre și Simone de Beauvoir – pornind de la lupta împotriva represiunii șahiste, au ajuns la susținerea unor cauze revoluționare ridicole… cazul lui Sartre reclamă o critică mai severă.
La Sartre, solidaritatea legitimă cu victimele s-a transformat adesea într-o suspendare sistematică a spiritului critic față de alternativele politice care se proclamau revoluționare.
Nu era prima dată: același Sartre care refuzase să condamne crimele stalinismului și care vorbise despre URSS ca despre „sensul istoriei” a repetat, în cazul Iranului, reflexul de a ierta orice barbarie potențială în numele unei cauze percepute ca anti‑imperialiste.
Legitimarea simbolică a revoluției a constat tocmai în această confuzie morală structurală: anti‑autoritarismul a fost confundat cu libertatea, iar anti‑occidentalismul cu emanciparea.
În acest cadru, criteriul esențial – respectul pentru individ, pluralismul și drepturile fundamentale – a fost sacrificat pe altarul unei istorii imaginare care „mergea în direcția bună”.
De la orbire la tăcere: schimbarea de paradigmă
După instaurarea Republicii Islamice, realitatea a devenit rapid imposibil de ignorat: execuții în masă, represiune a femeilor, distrugerea opoziției de stânga și liberală, instaurarea unei poliții morale. Mulți intelectuali occidentali au ales atunci retragerea discretă, evitând asumarea erorii inițiale.
Această retragere a creat un precedent: Iranul a devenit un subiect „toxic”, dificil de abordat fără riscul de a expune propriile greșeli intelectuale din trecut.
Astăzi, acest mecanism explică parțial lașitatea contemporană.
Protestele de azi și absența entuziasmului intelectual
Protestele recente din Iran – declanșate de violența statului, de moartea catorva sute, poate mii de tineri, de opresiunea sistematică a femeilor – sunt, din punct de vedere moral și politic, mai clare decât cele din 1979.
Ele nu cer o utopie alternativă, ci drepturi elementare: viață, libertate, demnitate.
Și totuși, reacția unei părți a intelectualității occidentale este rece, precaută, birocratică. De ce?
Teama de a nu legitima „intervenționismul occidental” – orice solidaritate fermă este suspectată de imperialism cultural.
Relativism cultural – opresiunea este explicată ca „specific cultural”, nu ca violare universală a drepturilor omului.
Oboseala morală – după decenii de eșecuri revoluționare, intelectualii preferă analiza sterilă în locul angajamentului.
Paradoxal, protestatarii iranieni de azi sunt mai singuri în plan simbolic decât revoluționarii islamici de ieri.
Responsabilitatea intelectuală: între memorie și curaj
Responsabilitatea intelectualilor nu este de a produce revoluții, ci de a discerne moral.
În 1979, o parte a intelectualității occidentale a eșuat prin entuziasm necritic. Astăzi, riscul este invers: eșecul prin indiferență.
A susține protestele actuale din Iran nu înseamnă a propune un model politic sau a legitima o intervenție externă. Înseamnă a recunoaște un adevăr simplu: că oamenii care ies în stradă împotriva Republicii Islamice cer exact acele libertăți pe care intelectualii occidentali pretind că le apără universal.
Dacă în 1979 intelectualii occidentali au greșit vorbind prea mult și prea entuziast, astăzi greșesc vorbind prea puțin. Între orbirea de atunci și lașitatea de acum se întinde o continuitate morală: refuzul de a plăti prețul adevărului.
Adevărata responsabilitate intelectuală nu constă nici în exaltare revoluționară, nici în neutralitate prudentă, ci în solidaritate lucidă.
Iranul rămâne o probă de foc pentru conștiința intelectuală occidentală – una pe care aceasta, de prea multe ori, a ales să o evite.