Zilele trecute, un bărbat de 43 de ani din Sibiu a murit într-un autobuz. Nu pe un câmp pustiu. Nu într-o noapte fără martori. Ci într-un autobuz plin, cu cel puțin 50 de oameni în jurul lui. 50 de oameni care au ales să nu facă nimic.
Bărbatul de pe scaunul alăturat a sunat la 112… chiar înainte să coboare. Atât. Șoferul a aflat ce s-a întâmplat abia la capăt de linie, când era deja prea târziu. I-a întrebat pe călătorii rămaşi în autobuz de ce nu l-au anunțat mai devreme. Răspunsul călătorilor este de-a dreptul sinistru: „Ne-am gândit că dacă oprești autobuzul, nu mai avem cu ce ajunge acasă.”
Ați citit bine. Un om putea muri — și a murit — dar problema era transportul. Inclusiv cel care a sunat la 112 a coborât „frumos”, fără să pună mâna pe victimă, fără să verifice dacă mai respiră, fără să facă absolut nimic. A sunat și a plecat. Să nu-l întârzie cineva.
Da, ăștia suntem. Asta am ajuns. O societate de oameni funcționali, dar complet lipsiți de suflet. Nu indiferenți — egoști până la grotesc. Nu nepăsători — dezumanizați. Animale flămânde, dar nu de mâncare, ci de confort personal.
Pun pariu că dintre cei 50 de pasageri, cel puțin jumătate au fost duminică la biserică. Au stat cuminți în bănci, au aprins lumânări, au făcut cruce largă și au murmurat „Doamne ajută”. Degeaba. Absolut degeaba. Pentru că n-au înțeles nimic. Nici despre iubirea aproapelui, nici despre responsabilitate, nici măcar despre iubirea de sine. Pentru că un om care nu mai vede un alt om murind lângă el e deja mort pe dinăuntru.
Nu e de mirare că bătrânii noștri putrezesc în azilele groazei. Nu e de mirare că înjurăm autoritățile pentru orice, dar nu ridicăm un deget pentru nimic. Nu e de mirare că avem cei mai mulţi morţi din Europa pe şosele Nu e de mirare că așteptăm ca primăria să ne curețe trotuarul din fața casei. Nu e de mirare nici că suntem corupţi până în măduva oaselor.
Și să nu creadă cineva că sibienii sunt o excepție. Nici vorbă. Nici mureșenii nu sunt mai buni. Îi avem și noi pe-ai noștri. La Târgu Mureș, în vremuri nu chiar atât de îndepărtate, pe când se făceau chefuri din bani publici la fostul complex President, un om a murit la masă, între farfurii. Ce au făcut comesenii? Au continuat să mănânce. Ciorba era caldă, tragedia — rece. Ospătarii au fost cei care au intervenit. După incident, credeți că cineva s-a ridicat de la masă? Nu. Pofta era mai importantă decât moartea.
Bravos, popor nehalit.
Bravos, societate care se miră că e bolnavă, dar refuză orice diagnostic.
Bravos, oameni care se declară credincioși, dar se comportă ca și cum Dumnezeu ar circula doar duminica, între două predici, și niciodată într-un autobuz.
Dragoş Bardoşi
imagine generată cu inteligenţa artificială
Citeşte şi: