De câte ori nu am auzit promisiuni despre reformă, despre modernizarea statului, despre „mai multă eficiență și mai puțin risipe”? De fiecare dată, aceleași vorbe frumoase. Aceleași grafice, aceleași calendare pline de termene și etape. În realitate, nimic nu se schimbă la stat. Ne trezim doar cu alte denumiri, alte sigle și aceeași structură greoaie care macină bani și speranțe.
Așa stă treaba și acum, în 2026, când Cseke Attila vine cu un „calendar al reformei” și mai multă responsabilitate la nivel local. Sună bine… pe hârtie. Practic? Reducem la primării… dar, mai ales, reducem doar la primăriile cu putere reală? Ce se întâmplă cu marea mafie a intereselor care trăiesc bine-mersi în București și continuă să caute toate portițele pentru a-și păstra posturile, sinecurile și rețelele de influență?
Reforma aceasta seamănă cu zicala: schimbăm totul ca să nu se schimbe nimic. Ce înseamnă descentralizare? Să ducem resursele acolo unde se consumă real serviciile publice. Să acordăm autonomie și responsabilitate primăriilor pentru nevoile comunităților mici. Sună perfect. Dar ce face clasa politică centrală? Își bate joc: dă doar sarcini, fără finanțare reală și păstrează controlul prin birocrație, ordine de ministru și dependență financiară. Adică fix ce am avut până acum.
Și unde e contrastul cel mai dur? În modul cum statul tratează marii jucători economici versus cetățeanul simplu.
Cetățeanul de rând plătește taxe grele, directe și ascunse, în timp ce marii afaceriști evazionează fără griji. De ce? Pentru că au avocați scumpi care întârzie justificările fiscale în tribunale, pentru că statul nu are voința – nici resursele – să recupereze milioanele sau miliardele datorate. Pentru că, la capătul zilei, el– statul – e prizonier într-un labirint de coduri fiscale, interpretări și piedici legislative pe care doar cine are conturi offshore și consultanți scumpi le poate naviga.
Este grotesc: omul simplu plătește impozit pe venit, pe casă, pe mașină, pe pământ, pe facturi – iar cei care au rețele de firme interconectate, paradisuri fiscale sau contracte cu statul scapă cu amenzi simbolice sau formulări vagi de «drepturi neexercitate». Statul pare capabil să urmărească doar contribuabilul care nu are avocat și nu are resurse să creeze scuturi juridice.
Și acum să revenim la reforma descentralizată: dacă nu rupem lanțul acesta periculos de interese care pornesc din centrul puterii și se extind în teritoriu, dacă nu rupem mecanismele prin care capitala și centrele de putere își păstrează sinecurile, atunci reforma rămâne… hârtie igienică politică. Azi ne lăudăm cu calendare, termene și etape. Mâine revenim la aceeași realitate: bugetele locale capturate de clientelism, excese de competențe fără resurse și o populație care plătește nota de plată.
România are nevoie de reformă reală. Nu de sloganuri. Nu de powerpointuri și comunicate de presă. Ci de curajul de a spune: nu mai tolerăm privilegii ascunse, nu mai acceptăm evaziune tolerată, nu mai permitem ca statul să fie hoț în propriul interes. Până când oamenii simpli vor continua să suporte povara fiscală și administrativă, iar elitele vor rămâne protejate în turnurile lor de fildeș, reforma va fi doar un alt mecanism de amânare a schimbării autentice.
Nu vrem să ne mintă iarăși. Vrem rezultate. Dar România încă nu pare capabilă să îndrăznească. Și, până atunci, totul rămâne la fel. Doar cu alt titlu pe hârtie.
Sanda Viţelar
Citește și: