Sanda Viţelar
De câte ori nu am auzit promisiuni despre reformă, despre modernizarea statului, despre „mai multă eficienţă şi mai puţin risipe”? De fiecare dată, aceleaşi vorbe frumoase. Aceleaşi grafice, aceleaşi calendare pline de termene şi etape. În realitate, nimic nu se schimbă. Ne trezim doar cu alte denumiri, alte sigle şi aceeaşi structură greoaie care macină bani şi speranţe.
Aşa stă treaba şi acum, în 2026, când Cseke Attila vine cu un „calendar al reformei” şi mai multă responsabilitate la nivel local. Sună bine… pe hârtie. Practic? Reducem la primării… dar, mai ales, reducem doar la primăriile cu putere reală? Ce se întâmplă cu marea mafie a intereselor care trăiesc bine-mersi în Bucureşti şi continuă să caute toate portiţele pentru a-şi păstra posturile, sinecurile şi reţelele de influenţă?
Reforma aceasta seamănă cu zicala: schimbăm totul ca să nu se schimbe nimic. Ce înseamnă descentralizare? Să ducem resursele acolo unde se consumă real serviciile publice. Să acordăm autonomie şi responsabilitate primăriilor pentru nevoile comunităţilor mici. Sună perfect. Dar ce face clasa politică centrală? Îşi bate joc: dă doar sarcini, fără finanţare reală şi păstrează controlul prin birocraţie, ordine de ministru şi dependenţă financiară. Adică fix ce am avut până acum.
Şi unde e contrastul cel mai dur? În modul cum statul tratează marii jucători economici versus cetăţeanul simplu.
Cetăţeanul de rând plăteşte taxe grele, directe şi ascunse, în timp ce marii afacerişti evazionează fără griji. De ce? Pentru că au avocaţi scumpi care întârzie justificările fiscale în tribunale, pentru că statul nu are voinţa – nici resursele – să recupereze milioanele sau miliardele datorate. Pentru că, la capătul zilei, el– statul – e prizonier într-un labirint de coduri fiscale, interpretări şi piedici legislative pe care doar cine are conturi offshore şi consultanţi scumpi le poate naviga.
Este grotesc: omul simplu plăteşte impozit pe venit, pe casă, pe maşină, pe pământ, pe facturi – iar cei care au reţele de firme interconectate, paradisuri fiscale sau contracte cu statul scapă cu amenzi simbolice sau formulări vagi de «drepturi neexercitate». Statul pare capabil să urmărească doar contribuabilul care nu are avocat şi nu are resurse să creeze scuturi juridice.
Şi acum să revenim la reforma descentralizată: dacă nu rupem lanţul acesta periculos de interese care pornesc din centrul puterii şi se extind în teritoriu, dacă nu rupem mecanismele prin care capitala şi centrele de putere îşi păstrează sinecurile, atunci reforma rămâne… hârtie igienică politică. Azi ne lăudăm cu calendare, termene şi etape. Mâine revenim la aceeaşi realitate: bugetele locale capturate de clientelism, excese de competenţe fără resurse şi o populaţie care plăteşte nota de plată.
România are nevoie de reformă reală. Nu de sloganuri. Nu de powerpointuri şi comunicate de presă. Ci de curajul de a spune: nu mai tolerăm privilegii ascunse, nu mai acceptăm evaziune tolerată, nu mai permitem ca statul să fie hoţ în propriul interes. Până când oamenii simpli vor continua să suporte povara fiscală şi administrativă, iar elitele vor rămâne protejate în turnurile lor de fildeş, reforma va fi doar un alt mecanism de amânare a schimbării autentice.
Nu vrem să ne mintă iarăşi. Vrem rezultate. Dar România încă nu pare capabilă să îndrăznească. Şi, până atunci, totul rămâne la fel. Doar cu alt titlu pe hârtie.