Marius Ichim
Ziua Culturii Naționale ar trebui să fie despre Eminescu, Enescu, Brâncuși, Cantemir, Stănescu, Herta Müller, Cărtărescu, Cioran, Ionescu, Ion Mureșan, Grigorescu și Adrian Ghenie… adică despre literatură, artă, pictură, muzică, teatru. Azi însă, avem doar teatru de bâlci. România pare mai degrabă scena unei piese prost regizate, cu personaje politice de joasă speță, specializate în toate cotloanele subculturale ale obscurității politice și administrative. Cultura, patriotismul și istoria devin recuzită electorală. Marionetele Călin Georgescu și George Simion sunt instrumentate să confisce rolurile principale. În competiție, ambii par să creadă că pot concentra întreaga tradiție națională într-un singur personaj – un hibrid populist de Eminescu–Ștefan–Decebal, gata ambalat pentru consum rapid la televizor sau pe rețelele sociale.
PSD, ca un regizor cinic și leneș, aprobă scena. Nu contează dacă textul e prost, dacă decorul e strâmb sau dacă actorii se bâlbâie. Important este stabilitatea aparentă: blocaje, șantaje, tolerarea jafului din banul public, toate sub masca echilibrului și responsabilității. Dacă vrei reformă? Ne pare rău, PSD a uitat să o includă în scenariu real, doar o minează, opunându-se constant din guvern.
Nici PNL nu e mai activ. O bună parte din partid, nostalgic după USL și confortul epocii Ciolacu–Ciucă, acționează complice din culise și prin actorii locali – baronii lor – trag comedia pe partea lor. Adevărata cultură națională care interesează astăzi este aparatul de stat supradimensionat și plin de pile, cel care mimează activitate. Se tot vorbește despre reformă, o cultivăm în discursuri, dar practica rămâne doar un decor static.
În acest teatru absurd, pentru reformiști, Ilie Bolojan apare ca singura speranță reală: omul care știe să facă lucrurile să funcționeze, să reducă cheltuieli și să restructureze instituții obezite. Dar și el se lovește de zidul invizibil al propriului sistem și de compromisurile nenumărate pe care este obligat să le facă pentru a se menține la putere. În acest context, cu dublă măsură privește conciliant și pagaiatul ministrului justiției. Da știm, fără sprijin parlamentar și voință politică, devine actor într-un scenariu modificat mereu pe genunchi de partenerii de guvernare, care ne arată mereu hiena suveranistă.
Cultura națională devine amară când privim cum patriotismul, schimonosit în naționalism și xenofobie, devine brand. Cultura și simbolurile noastre, confiscate de AUR și suveraniști, sunt folosite ca reclame electorale. George Simion jonglează cu aceste simboluri, transformând memoria națională într-un fel de produs „limited edition”. Și PSD, privind această paradă, zâmbește satisfăcut: poate șantaja, poate bloca și poate tolera jaful, toate sub pretextul că „stabilitatea” și „echilibrul” sunt salvate.
Rezultatul? România nu este blocată doar administrativ — este blocată politic, cultural și satiric. Patriotismul devine spectacol, cultura devine instrument electoral, iar speranța administrativă, reprezentată de Bolojan, riscă să fie doar o iluzie decorativă, în timp ce PSD, PNL, Georgescu și Simion fac audiență cu idei de carton și sloganuri de hârtie igienică.
Ziua Culturii Naționale ne amintește mereu că simbolurile naționale sunt folosite pentru reclamă și populism, pentru festivism încremenit în Cântarea României, nostalgie după autoritarism și stagnare în proiecte. Singurul suflu nou în ecuația Eminescu vine, surprinzător, dincolo de granițe – de la Maia Sandu, și privește o poezie politică care ar putea deveni realitate dacă am avea măcar ceva din zvâcul poetului nostru național – Unirea Moldovei cu România. Sigur că nu convine asta suveraniștilor putiniști.
Până atunci, să încheiem cu umor și candoare, exact cum merită această zi: Vă pupă Mișu azi din colțul gurii – de Ziua Națională a Culturii.