Adrian Armand Giurgea
Ani la rând, electoral sau nu, cineva a încercat „trezirea în conştiinţă” a ardelenilor mureşeni, români şi maghiari deopotrivă, într-o săptămână în care cultura ar fi trebuit să ne unească. Proiectul, spun astăzi, chiar la sfârşitul săptămânii care lega Ziua Culturii Române de Ziua Culturii Maghiare, a eşuat.
Lamentabil. Unii ar spune că de vină este iniţiatorul, care, după ani şi ani de încercări, „a lăsat-o mai moale” în ultimii ani. Alţii ar putea crede că politica e de vină. De fapt, „trezirea în conştiinţă” nu s-a produs. Sau, poate, cele două comunităţi din Târgu Mureş nu au reuşit să-şi sincronizeze încă bătăile cordului cultural. Fiind, în continuare, bătăi paralele, desincronizate şi, adesea disonante.
Aspecte augmentate periodic de ieşirile aculturale ale unor pseudo formatori de opinie care, nereuşind să înţeleagă mai mult decât le permite să vadă lungul nasului, nu se mai chinuie să se înţeleagă nici măcar pe ei. Şi, voluntar sau nu, bagă zâzanie între cele două comunităţi încercate şi aşa de neajunsurile unei deveniri mai degrabă fade şi nesemnifictive decât monumentale sau măcar notabile.
Şi, uite aşa, rămânem în paradigma stabilită acum câţiva ani, cea a statuilor care trebuie să mulţumească fiecare parte. După un principiu simplu: una mie, una ţie, una… exact, lui Ilie. Căci astăzi şi el trebuie cumva să-şi tragă partea, nu?! Până la taxe şi impozite însă avem o nouă şi perpetuă totodată discuţie: cine şi de ce merită o statuie sau mai multe în Târgu Mureş? Iar zilele trecute am fost înştiinţaţi că, gata, s-a dat concursul şi vom avea două noi statui în oraş. Tristeţea comentatorilor, bucuria porumbeilor…
Pentru maghiari ştirea a venit la ţanc, de Ziua Culturii Maghiare: Sütő András va avea statuie în Piaţa Teatrului. Cine a fost el? Doar analfabeţii funcţional nu ştiu. Nu ai cum să nu fi auzit de scriitorul rămas fără un ochi în martie 90… Fost comunist interzis la publicare chiar de tovarăşii săi care l-au dat pe mâna Securităţii, dar laureat al premiilor Herder şi Kossuth pentru opera sa. Mă mir că atât de târziu i se va ridica statuie la Târgu Mureş… La fel cum mă miră reacţia unora care, în loc să vorbească despre statuia „la paritate” ridicată spre mulţumirea comunităţii româneşti, cer încă o statuie a lui Eminescu la Târgu Mureş.
Da, mă miră astfel de poziţionări din cel puţin două motive. Mai întâi, pentru că, cu şcoală sau nu, se pare că nu înţelegem că atunci când vorbim despre cultura română sau cultura maghiară nu e strict despre literatură sau artă! UNESCO defineşte cultura drept „un set de caracteristici distincte ale unei societăţi în sens spiritual, material, intelectual sau emoţional”, iar etimologic cuvântul provine din „colere” (a cultiva), sugerând o dezvoltare umană şi a cunoştinţelor…
Noi rămânem însă tributari literaturii şi credem că, recitând sau recitind versurile unuia sau ale altuia am cinstit „cultura naţională”… Din păcate, punem în paranteze cultura şi punctul pe ”i” demonstrând o dată în plus că incultura ne călăuzeşte paşii întru propăşirea materială şi nicidecum spirituală, altfel zis, spre chivernisirea individuală, fără a conştientiza însă că, în cele din urmă, chiar aceasta va fi una din componentele culturii pe care o vom lăsa moştenire urmaşilor noştri. Revenind, vă spuneam de Sütő András. Cred că aţi auzit de el. Dar despre Constantin Romanu-Vivu aţi auzit?
Ar fi trebuit să auziţi. Ar fi fost chiar frumos să învăţăm în şcoală despre el… Revoluţionar paşoptist din Transilvania… Sunt străzi care-i poartă numele. Acum va fi şi statuie care să ne amintească de el. Cum ne va aminti de ochiul lui Sütő András să nu uităm cum a murit Constantin Romanu-Vivu, capturat de secui, fără condamnare, trimis la Debrecin, dar nu a mai ajuns. Două statui care ar fi trebuit să vorbească despre cultură. Nu despre ură şi durere. Ci despre convieţuire şi împăcare…
Nu a fost să fie nici de data asta. Pentru că poveştile din spatele oamenilor sunt ţesute astfel încât fiecare să tragă de urzeală aşa cum îi place. Şi, dacă ungurii l-au ales pe Sütő András, de ce ar fi ales românii un om de cultură contemporan lui?! Iar dacă românii l-au ales pe Constantin Romanu-Vivu, pe unguri oare i-a interesat? Eu cred că nu! Sau, poate, cine ştie, electoral au punctat de două ori. Pentru că românii nu găsesc nimic în istoria recentă pentru a înnobila devenirea lor pe aceste meleaguri?
O fi şi asta o explicaţie. Însă conflictul permanent din spatele statuilor spune totul. Atât despre culturile paralele, română şi maghiară, care ne fac adesea mândri să ne spunem ardeleni, cât şi despre (in)culturile goale de conţinut care încearcă să ne traseze liniile după care să continuăm un război fratricid care să ne distragă atenţia de la realităţile dure ale zilelor pe care le trăim.
Aşa rămânem mereu prinşi în conflicte sterile, încercând să ne plătim unii altora poliţele unei istorii pe care, deşi ne chinuim să credem că au scris-o „ai noştri”, vedem că este mereu scrisă de alţii. Şi ieri, dar mai ales azi… Şi, atunci, nu ar fi fost oare mai înţelept să rămânem cu toţii, români şi unguri, la „curtea cu vinuri”, în straie populare, cu un cozonac secuiesc sub nas, încercând să ne înţelegem unii altora destinul?! Ba da, însă, înainte de toate, ar trebui să vorbim aceeaşi limbă… Căci, ca ardeleni, deocamdată am eşuat în proiectul de a învăţa fiecare limba celuilalt, ca formă de respect reciproc.
Pentru că mereu am încercat să aflăm cine a fost primul. Şi vom sfârşi, ca întotdeauna, pe locul II, lamentându-ne că suntem trataţi, ba unii, ba ceilalţi, ca fiind de rangul al doilea. Iar unii, de pe margine, vor băga mereu băţul prin gard, doct, cu păreri, propuneri şi cu comentarii. Niciodată de-ai locului, ci „vinituri” cărora le place într-atât locul şi jocul că nu se mai dau duşi.
Trec pe la „curtea cu vinuri”, ascultă cum se dezleagă limbile unora sau ale altora, duc vorba şi aşteaptă scandalul. Pentru că se hrănesc din el, doar nu e la ei în ogradă. Ei sunt doar… spectatori, ca la teatru, vorba poetului. Iar actorii, aşa cum am spus-o deja, vor fi, mereu, prea atenţi să-şi joace rolul fără cusur. Aşa cum li l-a scris altcineva. Părerea mea.
Citește și