Adrian Nemeth-Gherman
Într-un oraş cu clădiri din hârtie igienică şi semafoare care cântau imnuri patriotice, Donald Trump zâmbea ca o statuie topită. Purta o pălărie făcută din scrisori de chemare la ordine. Acolo teoria ridicolului nu era o etichetă, ci un fenomen meteo. Ploua cu glume proaste, dar unii oameni îşi scoteau umbrela din starea de spirit. Ridicolul se gasea sub forma unui aparat de diferite mărimi, ce putea fi cumpărat în rate. Acest obiect nu provoca doar râs, ci funcţiona ca un dispozitiv care reorganiza realitatea, uneori pentru a menţine coeziunea socială, alteori pentru a crea fisuri.
Reclamele ce se puteau citi în oglinzile străzii spuneau pentru toată lumea şi în toate modurile cum că credinţele sunt arme pe care fiecare cetăţean are dreptul şi obligaţia constituţionala de a le purta la vedere. Fiecare mit, fiecare slogan, fiecare promisiune electorală funcţiona ca un instrument care lega comunităţi, oferea sens sau apăra privilegii. Apelul constant la ficţiuni utile era datoria sacră a fiecăruia. Naţiunea era o unitate în diversitate de credinţe. Dar în aceeaşi încăpere cu aceste ficţiuni utile, stăteau şi falsurile care, la fel ca nişte plante invazive, sufocau grădina comună. Acestea erau ficţiunile inutile, narative toxice, promisiuni sau speranţe otrăvitoare.
Trump era aici o metaforă vie. El nu era doar omul cu podoaba aurie, ci o poveste care, alimentată de mass-media şi de fervoarea mulţimii, devenea un instrument obligatoriu al mântuirii. Ridicolul cosmic ce-l însoţea, funcţiona ca o mască care permitea societăţii să testeze limitele tolerabile. Oamenii râdeau, plângeau, dar votau. Ficţiunea lui funcţiona. Pentru unii utilă, le dădea sens şi putere, pentru alţii, periculoasă, le fura încrederea în instituţii. Aşa cum un vas scos din uz poate deveni baterie pentru o bombă, ficţiunile bune au potenţialul de a se transforma, în mâinile nepotrivite, în instrumente de dezbinare.
Într-un colţ al oraşului, suveraniştii noştri, dansau pe un covor de ziare vechi. Făceau gesturi solemne către hărţi care refuzau să rămână statice, urlând contra modernităţii la megafon.
Când ficţiunile lor despre puritate naţională şi ameninţări exagerate erau rostite, dispăreau pur şi simplu bucăţi din realitate, făcând loc pentru regulile simple ale trecutului glorios. Funcţionalismul explica cum că aceste ficţiuni sunt folosite pentru a restabili coeziunea unui grup în faţa schimbării.
Surrealismul oraşului ne învăţa că totul poate fi privit ca un instrument. Oamenii îşi construiau identităţi din fragmente de poveşti de tipul „suntem mai buni”, „ei ne vor lua pământul”, „return to greatness”… etc. Fiecărei afirmaţii i se ataşa o utilitate. Explică, justifică, mobilizează.
Aşa că uneori ficţiunile utile devin parazite si se hrănesc cu anxietatea publică pe care o transformă în autoritate. Aşa se nasc prostiile instituţionalizate.
Iar când ridicolul se trezeşte ministru sau preşedinte, dă legi în rime, introduce taxe pe râs şi decretează zile naţionale ale conspiraţiei. Oamenii, între timp, îşi continuă ritualurile, consultă profeţi de weekend, fac jurăminte pe reţele… electrice. Ritualurile şi ficţiunile consolidează sistemul ce devine un labirint fără ieşire.
Soluţia însă nu e să aruncăm toate poveştile la gunoi.
Soluţia e să reformăm in mod infinit şi nedefinit totul şi chiar mai mult decât atât.
Şi să râdem.
Citește și