Ileana Sandu
În ultimele luni, interesul public pentru Polidin – cunoscutul imunomodulator românesc produs timp de decenii la Institutul „Cantacuzino” – a crescut semnificativ. Numeroşi cetăţeni se întreabă dacă acest produs, retras de pe piaţă în urmă cu mai bine de un deceniu, va fi sau nu relansat. Un medicament românesc, folosit timp de decenii, care dispare brusc de pe piaţă e numa’ bun să devină vedetă în topul conspiraţiilor: „Ni l-au furat străinii!”, „Se produce acum în altă ţară!”, „Medicamentul-minune, ascuns de guvern!”.
S-o luăm… de la moş Adam.
Polidinul a fost creat în anii ’60 ca un preparat polibacterian destinat stimulării sistemului imunitar. A fost utilizat pe scară largă în România, în special pentru prevenirea şi tratarea infecţiilor respiratorii, devenind un produs bine cunoscut publicului larg în perioada comunistă şi postcomunistă. Mulţi români îl percepeau ca pe un ajutor de nădejde în răcelile sezoniere şi alte infecţii, mai ales la copii şi vârstnici. Tocmai această notorietate explică interesul major al publicului şi avalanşa de întrebări legate de soarta sa.
Producţia Polidinului a fost oprită în jurul anului 2012, invocându-se dificultăţile financiare şi tehnologice ale Institutului „Cantacuzino”, dar şi „imposibilitatea de a adapta produsul la cerinţele stricte ale reglementărilor moderne privind medicamentele”.
Începând cu anul 2020, în spaţiul public au apărut declaraţii de intenţie din partea reprezentanţilor Institutului „Cantacuzino” privind reluarea producţiei, eventual sub forme noi, precum supliment alimentar (spray nazal sau capsule), urmând ca forma injectabilă să fie analizată ulterior.
… Timpul a trecut şi totul a fost dat uitării, astfel că, în prezent, nu există indicii clare şi oficiale că producţia Polidinului a fost sau va fi efectiv reluată. Nu există declaraţii recente (2025–2026) disponibile în presă în care reprezentanţii Institutului să furnizeze o dată exactă de lansare pe piaţă sau un comunicat oficial actualizat.
Pe fondul lipsei de informaţii clare, în spaţiul public s-a încetăţenit ideea că produsul „ne-a fost furat” şi că ar fi fabricat în prezent în alte ţări, sub alt nume, în timp ce România ar fi fost deposedată de propria invenţie. Nu există nicio dovadă publică privind faptul că Polidinul, sub acest nume sau sub o formulă identică, ar fi produs în prezent în alte state. Nu există documente oficiale, licenţe cunoscute sau produse autorizate care să poată fi identificate clar ca fiind „Polidin românesc copiat”.
Realitatea, evident, e mult mai simplă: management slab, investiţii insuficiente şi birocraţie. Dar cine vinde o poveste despre birocraţie plictisitoare când poţi avea un „medicament furat”, cu suspiciuni internaţionale şi nostalgie colectivă inclusă?
Cazul Polidinului este emblematic pentru felul în care lipsa de comunicare instituţională poate transforma un produs medical într-un „mit naţional”. Între speranţa legitimă a publicului şi tentaţia explicaţiilor conspiraţioniste se află o realitate mai puţin spectaculoasă, dar mult mai gravă: incapacitatea statului de a-şi gestiona coerent propriile resurse ştiinţifice şi de a le adapta la standardele contemporane. Discuţia despre Polidin ar trebui să fie, înainte de toate, una despre responsabilitate publică, transparenţă şi consecinţele abandonului administrativ, nu despre „medicamente-minune” pierdute sau furate.
Polidinul nu doar că nu a fost furat – el a devenit simbolul unei tradiţii româneşti mai vechi decât internetul: transformarea necunoscutului în conspiraţie. Şi, după ce trec anii, va rămâne în memoria colectivă fix acolo, între „nefurat, dar pierdut” şi „medicamentul-minune”.
Citește și