Ileana Sandu
La 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 – numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate, Moldova şi Ţara Românească. Este prima etapă în crearea statului unitar român modern, proces început, practic, în anul 1848, prin uniunea vamală între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
După Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, în anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, care s-a referit şi la problematica românească.
Printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situaţia politico-juridică a Principatelor şi reorganizarea lor. Pe baza Convenţiei de la Paris, se introducea principiul separaţiei puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn şi Adunarea electivă, ambele lucrând şi cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora au funcţionat cele două ţări române până atunci. Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion pro-francez, care să contracareze influenţa Rusiei.
Practic, Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă.
Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni.
În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.
În şedinţa din 24 ianuarie 1859, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, devenind domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri.
În proclamaţia către naţiune, domnitorul sublinia: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de puterile garante … Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”, („Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României” – Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).
În anul 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Constituţia adoptată în 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.
Alexandru Ioan Cuza, artizanul „Micii Uniri”, se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învăţat până în 1831 la Iaşi, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În anul 1835 obţine diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor, de unde îşi va înainta demisia în 1840.
În timpul Revoluţiei de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. S-a aflat printre fruntaşii adunării, arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza, însă a reuşit să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. A participat la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
A fost preşedinte al judecătoriei Covurlui între 1849 – 1851 şi 1855 – 1856, director al Ministerului de Interne – în 1851, primind în această perioadă şi rangul de vornic, iar în iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, funcţie din care îşi dă demisia, ca formă de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deşi scurtă (1859-1866), a reprezentat perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, prin reformele sale – adoptarea primei Constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, a învăţământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza – patriot cu idei liberale, nu radicale însă, precizează cercetătorii istorici – a pus bazele dezvoltării moderne a României. (Potrivit istoricilor, până la Unirea Principatelor şi secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, un sfert din teritoriul arabil al ţării aparţinea mănăstirilor închinate bisericilor orientale.)
Din timpul domniei sale datează şi Primul Cod Penal din România (denumit şi „Codul Cuza”, care prevedea – la capitolul „Despre infracţiunile privitoare la amestecarea funcţionarilor publici în afaceri sau comerciuri necompatibile cu a lor calitate” – sancţiuni aspre pentru funcţionarii dovediţi corupţi: aceştia îşi pierdeau funcţia pentru tot restul vieţii, primeau pedeapsa cu închisoarea (cu executare), dar îşi pierdeau şi dreptul la pensie. Banii sau bunurile furate mergeau direct către spitale şi casele de binefacere. Pentru judecătorii dovediţi corupţi „pedeapsa va fi maximul închisoarei şi pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viaţa; el va pierde şi dreptul la pensiune” (pensie –n.n.).
Considerat abuziv şi discreţionar, regimul instituit de Cuza a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, care, ulterior, au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture.
Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei şi l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri împotriva factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorinţele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării, pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun, din cauza situaţiei politice din acel moment.
Ulterior, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg – unde plecase la tratament -, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat îmbrăcat civil, la picioarele sale fiind depuse două săbii primite în dar de la două judeţe. La iniţiativa Comitetului Naţional din Iaşi, sicriul a fost acoperit cu un tricolor pe care au fost înscrise marile lui realizări: Unirea, emanciparea ţăranilor, Universitatea, Pinacoteca, independenţa bisericii şi secularizarea averilor mănăstireşti.
În anul 1891 un ţăran din comuna Ilva Mică, Vasile Eremie, a colecţionat pe paginile albe ale unui calendar tot ceea ce se scrisese în acel an în ziarele româneşti despre ziua de 24 ianuarie.
Ziua de 24 ianuarie – ziua Unirii Principatelor Române – a fost declarată zi de sărbătoare naţională în decembrie 2014, în urma unei propuneri legislative semnată de 106 parlamentari aparţinând mai multor partide politice, potrivit www.cdep.ro. În expunerea de motive se arată că „24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naştere a statului naţional modern român şi trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…)”. (surse documentare şi foto – azm.gov.ro, enciclopediaromaniei.ro, dosaresecrete.ro stiai.net, interferente.ro, foto: enciclopediaromaniei.ro/)
Citește și