Crima petrecută recent în localitatea Cenei (Cernei), județul Timiș, a zguduit opinia publică și a readus în prim-plan una dintre cele mai sensibile teme ale societății românești: răspunderea penală a minorilor. Mario Berinde, un adolescent de doar 15 ani, și-a pierdut viața în urma unui act de violență comis de alți adolescenți. În acest context, prof. consilier școlar Laura Filip, terapeut de cuplu și familie, ne-a oferit un interviu despre psihologia copilului, factorii care pot conduce un minor către astfel de comportamente și semnalele de alarmă care ar fi putut fi observate din timp.
Reporter: Care sunt factorii psihologici și sociali care pot determina un copil să comită acte de violență extremă, cum a fost și în cazul acesta?
Laura Filip: „Ca un copil să ajungă să realizeze o asemenea grozăvie, un act major de omor, factorii sociali sunt principalii factori determinanți. De ce? Pentru că se presupune că factorii psihologici, adică materialul genetic al copilului, probabil au fost buni. Dar mediul în care a crescut l-a perturbat total. De ce se întâmplă lucrul acesta? Pentru că, în România, în zilele noastre, societatea din urbanul mare este total diferită de societatea din urbanul mic și din mediul rural. Și atunci, acest tânăr din mediul urban mic, deci dintr-o comună, a trăit într-un spațiu în care nu a avut solicitări, nu a avut prea multe modele, după cum constat eu. Nu a fost integrat și cred că nu a luat parte la ședințe de consiliere și, mai ales, de integrare socială și de supraveghere a întregii familii. Eu cred că, la fel ca și ceilalți agresori, după cum am aflat, au rămas repetenți și, de fapt, aveau aceste probleme de integrare socială, lipsă de modele și lipsă de perspectivă. Și atunci, factorii sociali sunt principalii factori care i-au determinat să ajungă într-un conflict mocnit de lungă durată, în care invidia și ura au ajuns să-i determine să creeze un asemenea moment tragic.
Ura este un sentiment negativ, este opusul iubirii. Invidia, la fel, este un sentiment negativ și, pe deasupra, este unul dintre cele șapte păcate care determină și alte comportamente ale persoanei care trăiește acest sentiment. Alte comportamente care pot apărea sunt exact cele pe care le aveau copiii, și anume agresivitatea, abuzul asupra celorlalți, distrugerea, pentru că ura, la fel ca invidia, este un sentiment puternic. Ambele sunt puternice și dirijează întreaga personalitate a omului. Direcționează, mai exact, întreaga personalitate a omului într-o direcție distructivă.”
Rep.: Și există totuși semnale de avertizare în comportamentul copiilor care ar putea indica o predispoziție spre violență?
L.F.: Se presupune că, începând de la grădiniță, de la 3 ani, copiii au fost într-un mediu social, într-un mediu școlar în care oamenii au putut observa comportamentele lor. Atunci când ai conflicte repetitive cu ceilalți ca și copil, indiferent că ești de grădiniță, școlar mic sau școlar mai mare, cum au ajuns ei, acești membri ai comunității școlare — profesori, educatori, învățători — sesizează lucrurile, doar că probabil nu au avut la cine să le spună, în afară de faptul de a-i trage puțin de mână sau de a pune o notă la purtare mai mică la final de modul. Ei probabil nu au avut cui să spună sau, și dacă au spus părinților, părinții nu cred că au realizat un parteneriat între părinți și școală în anii aceștia. Eu nu cred că acest parteneriat școală–părinți a existat. Dacă ar fi existat, atunci semnele de agresiune ar fi fost rezolvate repede. Semnele unui eșec școlar ar fi fost văzute repede și aplanate. Dar iată că ei au fost repetenți de câteva ori. Deci înseamnă că școala nu mai era un loc de implicare și de dezvoltare personală, ci acești copii probabil activau într-un mod repetitiv-agresiv. Comportamentul lor era tipic agresiv și repetitiv. Altfel, nu se poate înțelege de ce au putut să stea atât de confortabil cu gândurile lor câteva luni sau câteva săptămâni, în care și-au putut pune planul la analiză și la o mai mare prelucrare, astfel încât să intre și în acțiune.
Un plan de genul acesta se construiește, dar înainte să construiești planul ai gândul, iar gândul te poate apăsa, te poate speria sau poți să stai confortabil cu el. Ei se pare că au stat foarte confortabil cu agresiunea în minte și cu imaginea următoarelor fapte pe care le-au putut face. Noi inițial ne proiectăm în minte un lucru, o dorință, o faptă, iar forul nostru interior răspunde, emoțiile noastre răspund. În cazul în care ne cutremurăm văzând în ochii minții o asemenea realizare, înțelegem că nu putem face, dar ei au stat confortabil, dovadă că de foarte mulți ani agresivitatea făcea parte din viața lor și din acțiunile lor.
Eu spun în felul următor: eșecul școlar este, de fapt, autoagresiune asupra propriei persoane. De nenumărate ori noi suntem autoagresori atunci când nu acționăm în direcția progresului. Ceea ce facem se numește autoagresiune și nu avem conștiință de sine. Dovadă că acești copii nu aveau conștiință de sine și o autoanaliză pertinentă.
Conștiința de sine
Rep.: Ce presupune, mai exact, conștiința de sine în dezvoltarea copilului?
L.F.: Conștiința de sine înseamnă să îți observi cu acuratețe emoțiile, sentimentele, comportamentele, atitudinile și să înțelegi că toate acestea îți influențează parcursul vieții, parcursul vieții sociale și educaționale. Iar ei, acești copii, nu aveau conștiința de sine. Ei erau într-un carusel al minților din care nu au putut coborî, pentru că se pare că relația părinte–copil a fost deficitară. Eu întotdeauna spun în felul următor: relația părinte–copil este liantul care sprijină copilul pentru un parcurs social și educațional de succes. Și mai e un lucru. Lucrul acesta sună dur, sună dramatic, dar așa este: se spune că un părinte care își lasă copilul să fie educat de școală, de fapt, lasă un copil needucat și acesta rămâne un copil needucat. De ce? Pentru că școala transmite valori și informații, dar nu se poate opri asupra fiecărui elev să îi creeze și să-i trezească atașamente. Atașamentul mamă–copil, tată–copil, copil–familie — aceste tipuri de atașamente sunt rădăcinile unei persoane sănătoase la minte și sănătoase fizic, care poate realiza diferite proiecte în decursul vieții sale. Fără o relație bună mamă–copil și copil–familie, nicio persoană de vârstă mică sau mai mare nu reușește să se integreze social adecvat.
Rep.: În ce măsură copiii înțeleg gravitatea consecințelor acțiunilor lor? Și aici mă refer și la vârstă, cu atât mai mult cu cât vârsta este fragedă.
L.F.: De înțeles, eu cred că înțeleg, pentru că, începând cu vârsta de 2 ani, copilul înțelege ce este bine și ce este rău, în cazul în care are limitele bine puse în cadrul familiei. „Nu este voie”, „nu pune mâna”. Eșecul îl conștientizează acești copii, conștientizează drama, conștientizează eșecul, sunt de acord cu asta, doar că nu știu cum ar fi putut să o împiedice sau cum ar putea să revină sau să repare drama pe care au creat-o. Ei nu știu, pentru că nu au abilități sociale dezvoltate, nu au valori de caracter, valori caracteriale, trăsături de caracter bune. Caracterul este acea trăsătură a personalității care se dezvoltă în cadrul familiei începând cu vârsta de un an și are trăsături. Caracterul uman cuprinde trăsături cardinale, trăsături generale.
Aceste trăsături cardinale se stabilesc în decursul anilor și se sedimentează în mintea omului sub formă de valori și limite. Constat că acești băieți nu au aceste valori, limite, nu au forțe interioare cu care să își oprească comportamentele și, la momentul de față, eu cred că constată doar eșecul, constată drama, fără să poată face ceva. Cred că, dacă sunt întrebați ce au de făcut, ei pur și simplu nu știu.
Rep.: Care sunt metodele eficiente de intervenție atunci când un copil manifestă comportamente violente sau agresive?
L.F.: Atunci când un elev manifestă comportamente violente sau pline de agresivitate verbală și fizică, este obligatoriu să fie creat un parteneriat școală–familie. Acest parteneriat, în care este inclus și psihologul școlii și dirigintele sau profesorul care îl cunoaște mai bine pe elev, trebuie să sprijine familia. Familiile au diferite nevoi și probleme, iar aceste nevoi nesatisfăcute sau prost satisfăcute și problemele nerezolvate determină ca elevul să manifeste aceste comportamente. Fără un parteneriat școală–părinți–familie nu se poate realiza modificarea comportamentului agresiv. Agresivitatea este un rezultat al lipsei abilităților sociale. Abilitățile sociale se caracterizează prin empatie, controlul emoțiilor, relaționare pozitivă cu ceilalți, rezolvarea adecvată a conflictelor, toleranță, reziliență. Toate acestea sunt trăsături care creează o armonie a ființei și o ajută să se integreze social. Aceste trăsături lipsesc din viața acestor copii, dovadă fiind situațiile de agresiune și de autoagresiune. Repet încă o dată: o repetenție nu este doar un eșec școlar, este un eșec de integrare socială, un eșec în dezvoltarea emoțională a elevului și în creșterea calitativă, socială și armonioasă a unui elev. O repetenție nu este doar un eșec școlar, este un eșec al întregii familii și, mai ales, al controlului emoțiilor, al controlului timpului, al controlului propriei ființe.
Diana Cărburean
Citește și: