Adrian Armand Giurgea
Timpul trece ireversibil pentru generaţii după generaţii, însă cei „aleşi” să administreze banul public par rupţi din cei ce au fost şi n-au făcut nimic. Cu repetiţie. Cu promisiuni. Cu minciuni. Şi scuze. Şi, din când în când, deasupra lor, nişte biete umbre ale trecutului, se ridică înşişi cei ce n-au făcut nimic să dea lecţii. Aici, pe Pocloş şi aiurea. Şi poporul aplaudă. Se prosternează în faţa trecutul.
Chiar dacă a fost unul sumbru. Chiar dacă nu a lăsat nimic notabil în trecea sa prin viaţă. Chiar dacă l-a urât. Pentru că memoria colectivă este una de scurtă durată, iar ruperea de trecut este grea, chiar imposibilă. De ce? Pentru că trecutul are farmecul său, este izvor de nostalgii şi poate fi uşor romanţat…
E ca o lecţie pe care nu o învăţăm niciodată. Pe care o citim şi o recitim cu propria noastră existenţă, fără a înţelege de fapt care e schepsisul ei. Este ca o durere cu care ne-am obişnuit şi fără de care nu putem merge mai departe. Căci face parte din viaţa noastră. Din trăirea noastră.
Şi ne dă imboldul să mergem, pur şi simplu, mai departe. Fără direcţie şi fără schimbare, însă. Cumva în virtutea inerţiei. Înjurând, pentru că e voie. Minţind, pentru că minciuna în politică nu este taxabilă, ba chiar este lăudată şi apreciată de poporul flămând care uită trecutul iute şi îmbrăţişează viitorul cu aceeaşi naivitate de-a dreptul infantilă. Aşa şi zilele astea. Vedem cu toţii cum oraşul a început să plesnească de bine, vorba vine, găurit prin şosele ca după bombardament, iar reţelele sociale sunt pline de înjurături la adresa edilului actual. Ca şi cum el ar fi turnat asfaltul pe drumuri.
Ca şi cum el ar fi de vină că lucrările de zeci de ani de la Târgu Mureş se fac prost fără ca nimeni să răspundă. Ca şi cum toate sesizările potrivit cărora stratul de uzură al drumurilor nu ar fi fost turnat vreodată sau nu ar fi avut calitatea cerută de STAS-uri, drept pentru care aderenţa în caz de umiditate este foarte scăzută, ar fi fost verificate de cineva an după an iar concluzia ar fi fost că sunt doar vorbe…
În fapt, standardul de calitate al oricăror lucrări nu prea contează. E şi a fost la modă „las-o mă, că merge aşa”, iar spoiala a luat mereu ochii vulgului bucuros că „s-a vopsit pe lângă tablouri”, fără a-şi aminti zicerea potrivit căreia „afară-i vopsit gardul…”. Da, cam aşa va fi imediat ce va veni primăvara, dar în tot acest timp „leopardul” se va hrăni din poveştile politice care se vor axa, ca de fiecare dată pe mitul „dacă era altfel… nu era ca acum”.
Un loc comun izvorât, fără doar şi poate, din „iarna nu-i ca vara”, care prinde la poporul flămând şi pregătit să înjure permanent conducătorul, fără a mişca însă nimic pentru a-l determina pe acesta din urmă să acţioneze în favoarea şi interesul comun.
Găştile sunt la putere, fac alianţe şi înţelegeri în spatele scenei, firmele, aceleaşi, sau prin „proxy”, continuă să înfulece an de an banii comunităţilor, iar poporul urlă precum lupii la lună plătind taxe şi impozite, aplaudând şi ulterior înjurând printre dinţi clasa politică, dar, de fapt, înjurându-se pe sine şi neputinţa sa de a produce ceva mai bun. Pentru că, da, de fapt, despre asta este vorba: despre neputinţa de a produce o clasă politică responsabilă, gata să se sacrifice sau măcar să lucreze pentru cetăţean.
Căci la noi a face politică nu este o responsabilitate, ci, aşa cum am mai spus-o, este o metodă de chivernisire, de instalare în frunte, chiar dacă locul tău este de fapt la coadă. Cu tupeu şi multă determinare. Dar oare poporul este gata să se mai sacrifice pentru ţară??? A fost vreodată în ultimii 80 de ani? Haideţi să fim serioşi şi să gândim responsabil: avem noi, ca naţie, o voce, o năzuinţă, o dorinţă de afirmare sau reafirmare, astăzi, în Europa sau între popoarele lumii? Suntem o echipă? Avem un obiectiv comun? Nu!
Şi nu înţelegem că astfel nu putem promova! Rămânem permanent în ligile secunde. Pentru că ne căsăpim singuri, înainte ca vreun duşman real sau închipuit să se uite măcar înspre noi. Şi o facem cu graţie, în interes strict personal, fără o ambiţie comună, fără patriotism local sau naţional. Noi avem găşti care sunt „tari în clanţă” doar la alegeri sau în scop electoral, nu avem partide care să scrie programe pe care să le prezinte naţiunii şi pe care să le pună apoi în aplicare. Nu avem planuri reale de dezvoltare.
Avem sute de pagini de maculatură scrisă doct de unii sau alţii pentru a le închide gura europenilor, de cele mai multe ori, când aceştia spun că pentru a avea acces la bani sunt necesare strategii scrise, de la care să nu se dea în lături nici o majoritate politică apărută peste noapte, local şi naţional. La noi însă aceste strategii, aşa cum am spus, sunt doar maculatură. Fiecare ministru, fiecare guvern, fiecare primar sau majoritate politică ajunşi la putere vin cu propriile „idei”, schimbă din mers sau plombează pompieristic găuri, spoiesc şi se laudă că au încercat, dar n-au putut… Iar poporul tace. Pentru că e bulversat.
De ce? Pentru că ştie că alegerile au fost, în fond, ale sale. Şi, să vedem, la concret, pe Pocloş. Au puşcat drumurile. Şi?! Aceiaşi specialişti în Primărie de zeci de ani. Asfaltul e proiectat parcă pentru zona mediteraneană, Iarna puşcă, primăvara avem de lucru. Vă spuneam, un fel de inerţie care profită firmelor. Şi avem „reparaţii anuale”. E un dat. Nu contează cine e primar. Şi, colac peste pupăză, cresc impozitele. Pentru că politicienii nu ştiu să facă profitabile pentru popor companiile naţionale. Acelea sunt profitabile doar pentru şefi şi pentru găştile lor. Şi tu, ca cetăţean de rând n-ai cum să nu le plăteşti.
De ce? Pentru că… te execută. Şi, dincolo de asta, mai trăieşti şi cu sufletul încărcat că, dacă ai fi plătit la timp, poate ar fi fost bani… Pentru spitale, pentru drumuri, pentru comunitate. Dar absolut sigur nu va fi aşa. Dar politrucii flămânzi de putere, care au fost sau care vor să fie, ies la atac şi dau lecţii. La noi a reapărut fostul primar, din spuma mării, să ne spună cum ar fi fost mai bine, dacă nu ar fi fost rău. Cu transparenţă. Cu ascultat poporul. Exact.
Aşa cum a fost 20 de ani. Totul în pixul unui singur om… Şi s-au găsit deja aplaudacii de serviciu. Se vor găsi şi pentru actualul sau viitorul. Pentru că poporul pare a fi renunţat de ceva vreme la luciditate. E visceral şi tot mai agitat. Poate, chiar nervos. Vrea altceva, dar nu oricum. Şi nici nu ştie cum. Dar vrea. Însă când îi pui opţiunile în faţă, le respinge. Pentru că e confuz. Sufocat de minciună şi propagandă. Fără spirit civic. Fără mândrie locală sau naţională.
Un consumator oarecare, grăbit să-şi ducă la final viaţa, fără a se gândi să lase ceva în urmă. Şi, poate, are dreptate. Poate doar eu sunt greşit în ecuaţie. Dar, totuşi, cei din Vest de ce sunt mândri? De ce pot? De ce? De ce?… De ce?…
În tot acest timp noi rămânem cu poveştile noastre, revanşarde, despre cine a fost primul, despre cine e de categoria I şi cine e îndreptăţit să fie în frunte pe criteriul moştenirii. Nu cerem soluţii pentru toţi, ci pentru grupuscule care să se instaleze în faţă. Ne văicărim şi ne victimizăm împreună cu impostorii care ne vor călări imediat ce îi vom scoate la liman, aşa cum şarpele şi-am mâncat salvatorul după ce l-a dus la mal. Pentru că ne place.
Părerea mea.
Citește și