Adrian Nemeth-Gherman
Ne place să credem, în naivitatea noastră incorigibilă, că democraţia, mai ales cea cu ştate vechi, este blindată împotriva oricăror intemperii. Avem, nu-i aşa, acel sistem ingenios de „checks and balances”, un joc subtil de echilibre şi contra-ponderi, conceput să împiedice orice derivă autoritară. Un fel de centură de siguranţă, airbag şi paraşută la un loc. Şi totuşi, ce mare şi penibilă iluzie se dovedeşte a fi acest mecanism glorificat, mai ales când ajunge să fie testat de realitatea crudă a puterii şi a naturii umane!
Privim spre Statele Unite, democraţia-far, etalonul de aproape două secole şi jumătate. Acolo, sistemul de „checks and balances” ar trebui să fie impenetrabil, o fortăreaţă inexpugnabilă. Şi totuşi, realitatea ne arată că, în faţa unui potenţial dictator cu alură de showman, cum ar fi un Trump, toată această arhitectură constituţională pare să devină o casă de carton, şubredă şi gata să se prăbuşească. Nu, sistemul nu oferă o protecţie reală, ci mai degrabă un iluzoriu sentiment de siguranţă, o poveste frumoasă de adormit electoratul. E ca şi cum ai avea un sistem complex de lacăte la o uşă făcută din hârtie.
Şi, ca printr-o ironie a sorţii, tocmai în România, o democraţie tânără şi adesea tumultuoasă, am putut observa recent o aparentă funcţionare a acestui principiu. Anularea unor alegeri la finalul anului trecut a fost un act care, la prima vedere, ar putea fi trecut în contul triumfului instituţiilor şi al statului de drept. Asta, desigur, dacă am fi dispuşi să ne minţim frumos. Pentru că, să fim oneşti până la capăt, nu este vorba aici despre vreo revelaţie de integritate la Curtea Constituţională sau despre o subită conştientizare a rolului său civic. Departe de noi gândul că un corp alcătuit din membri numiţi politic ar putea, dintr-odată, să-şi depăşească condiţia şi să acţioneze din pură conştiinţă democratică şi juridică.
Nu, ceea ce am văzut a fost o reacţie cât se poate de viscerală, primară şi, în mod tragicomic, salvatoare. A fost răbufnirea de supravieţuire a unui sistem bolnav, a unui organism cu probleme cronice de integritate, care, confruntat cu un pericol existenţial, a decis să-şi activeze mecanismele de auto-apărare. Decizia, în sine, a fost una corectă prin efectele sale şi, cel puţin teoretic, fundamentată legal. Poate … Dar motivaţia? Aaa, motivaţia! Aceea nu a izvorât dintr-o fântână cristalină a eticii democratice, ci din mocirla unei logici interne: „Hei, pericol! Dacă ăia vin, riscăm cu toţii să o belim!”
A fost, în esenţă, o decizie luată de un sistem ticălos, pentru a se apăra de un rău poate şi mai mare. Şi, prin această conjunctură bizară, am evitat, într-adevăr, un dezastru şi mai amplu.
Aşadar, ne aflăm într-o situaţie aproape absurdă: sistemul de „checks and balances” funcţionează, paradoxal, nu atunci când instituţiile sunt curajoase şi principiale, ci atunci când propriul interes de supravieţuire le forţează mâna. Este o dovadă zdrobitoare a fragilităţii democraţiei, nu doar în America sau România, ci oriunde. Şi este o reamintire usturătoare a cât de sensibilă este natura umană la semnalele de putere, la şoaptele dictatoriale, la promisiunile unui lider care ştie să exploateze slăbiciunile oamenilor şi ale unui sistem.
Concluzia? Toată această schemă complexă de echilibre şi contra-ponderi, pe care o prezentăm ca pe un scut invincibil, se dovedeşte a fi, în multe privinţe, o iluzie grandioasă. Un decor impunător, în spatele căruia, adesea, se ascunde doar o realitate precară, la cheremul instinctelor de supravieţuire ale celor ce deţin puterea sau, mai rău, la voia întâmplării. Democraţia nu e apărată de mecanisme abstracte, ci de vigilenţa şi integritatea reală a oamenilor. Şi, din păcate, se pare că ambele sunt bunuri din ce în ce mai rare.
Citește și