Ileana Sandu
Pe 30 ianuarie, este marcată Ziua Internaţională a Nonviolenţei în Şcoli. „Factorii” (responsabili, desigur) se mobilizează cu grăbire: afişe colorate pe holuri, mesaje mobilizatoare, pliante pe tema dată, discursuri bine intenţionate, promisiuni solemne. Cu toate acestea, actele de violenţă, chiar de maximă cruzime, se înmulţesc pe zi ce trece, iar de aici, apare un paradox greu de ignorat: cu cât mesajele sunt mai numeroase şi mai sonore, cu atât fenomenul este mai prezent.
Prima explicaţie tentantă ar fi că violenţa nu creşte, ci doar este raportată mai des. Este adevărat că vorbim mai mult despre bullying (care, apropo, se manifestă încă de la grădiniţă), despre agresiune verbală, despre hărţuire online. Dar această explicaţie nu e suficientă: ceva nu funcţionează atunci când mesajele publice despre nonviolenţă devin ritualuri anuale, iar comportamentele zilnice din şcoli rămân neschimbate.
Problema începe cu felul în care înţelegem nonviolenţa: ca slogan, nu ca practică: mesajele sunt adesea abstracte, moralizatoare, însă desprinse de realitatea elevilor. „Violenţa nu este o soluţie”, „Fii bun”, „Spune nu bullyingului” – sunt afirmaţii corecte, dar goale de conţinut practic. Ele nu le spun copiilor cum să reacţioneze când sunt umiliţi, ce să facă atunci când frustrarea explodează sau unde să se ducă atunci când un adult nu îi ascultă.
Paradoxul mai are o explicaţie: violenţa este, de multe ori, un limbaj. Pentru elevii care nu ştiu să-şi numească furia, frica sau neputinţa, agresivitatea devine o formă de comunicare, iar şcoala românească investeşte mult prea puţin în educaţia emoţională reală – nu în lecţii ocazionale, ci în practici zilnice: mediere, ascultare activă, relaţii autentice profesor-elev.
Există şi riscul ca aceste campanii să producă efectul invers: să scoată violenţa în prim-plan fără a oferi soluţii; când vorbeşti intens despre un fenomen, dar nu schimbi structurile care îl produc, creezi frustrare şi cinism, astfel că elevii ajung să perceapă mesajele anti-violenţă ca pe un decor fals, iar unii chiar le ironizează sau le sfidează prin comportamente opuse.
Adevărata nonviolenţă nu se predică o zi pe an, ci se construieşte lent, cu răbdare, prin relaţii sigure, reguli coerente, intervenţii rapide şi corecte, sprijin pentru profesori şi consilieri şcolari suficienţi. Se construieşte atunci când un copil ştie că va fi ascultat, nu pedepsit automat; când un profesor ştie să gestioneze conflictul, nu doar să-l sancţioneze; când şcoala colaborează real cu familia, nu doar o convoacă în situaţii-limită.
De fapt, problema nu este despre comunicare, ci despre curajul de a recunoaşte că violenţa din şcoli este produsă şi întreţinută de un sistem care preferă imaginea în locul responsabilităţii. Fenomenul nu dispare cu discursuri şi afişe frumos colorate, ci cu tratamente aplicate consecvent, iar Ziua nonviolenţei ar putea deveni relevantă abia atunci când nu va mai fi o excepţie în calendar, ci o reflecţie a vieţii de zi cu zi din şcoli. Până atunci, paradoxul rămâne: vorbim tot mai mult despre nonviolenţă, tocmai pentru că nu reuşim „să-i dăm de capăt”, mulţumiţi că ziua de 30 ianuarie este una „înălţătoare”… pe hârtie, şi-atât.
Citește și