Înainte de apariţia colecţiilor moderne de folclor, un pasionat om de ştiinţă din Sighişoara, fascinat de poveştile care dădeau sens lumii, a început documentarea şi salvarea tradiţiei orale înainte ca ea să se piardă. În acest fel au apărut şi cele două lucrări la care vom face referire pe parcursul acestui material.
Friedrich Muller (1828 – 1915) a fost un erudit al culturii transilvănene, un savant a cărui muncă a depăşit graniţele lingvistice pentru a documenta şi a conserva bogatul patrimoniu al tradiţiei orale. Prin studiile şi culegerile sale, Muller a oferit o perspectivă unică asupra modului în care legendele, poveştile şi credinţele populare au modelat identitatea comunităţilor săseşti din zona Sighişoarei şi a Transilvaniei.
Născut la Sighişoara, Fr. Muller a studiat la gimnaziul din deal, desăvârşindu-şi formarea academică la universităţile din Leipzig şi Berlin unde, a studiat teologia, filozofia şi istoria. În timpul revoluţiei de la 1848 a luptat de partea trupelor imperiale împotriva armatelor revoluţionare. S-a întors în calitate de profesor la gimnaziul din deal, devenind rector al acestuia între 1863 – 1869. Şi-a încheiat cariera ca preot la Nocrich, un parcurs care subliniază legătura sa profundă cu oamenii şi cultura pe care a studiat-o.
Opera lui Fr. Muller reflectă un interes dual dar complementar, şi astăzi, ne vom referi foarte pe scurt doar la lucrările – Contribuţii la istoria vrăjitoriei şi a proceselor de vrăjitoare din Transilvania, apărută în anul 1854 şi la culegerea de folclor – Legende din Transilvania, apărută în anul 1857 pe care, biblioteca o deţine doar într-o ediţie ulterioară, ediţie apărută în anul 1885 la Viena. Pentru a înţelege fenomenul proceselor de vrăjitorie, Fr.
Muller a studiat documente de arhivă. Acest studiu detaliat demonstrează abordarea sa ştiinţifică, dar oferă în acelaşi timp un context preţios pentru superstiţiile şi credinţele populare transmise oral.
În culegerea de folclor – Legende din Transilvania, autorul a adunat şi publicat legende din tradiţia orală a saşilor transilvăneni. Această lucrare reprezintă un exemplu clasic al metodei sale de a transcrie fidel poveştile locale, păstrându-le autenticitatea. Metoda lui Muller, un amestec de rigoare istorică şi pasiune pentru etnografie, l-a plasat pe acesta într-o mişcare intelectuală mai amplă.
A fost contemporan şi colaborator cu J. Haltrich (1822 – 1886), un alt profesor folclorist, rector la Şcoala din deal şi apoi preot la Şaeş, care a contribuit de asemenea, la documentarea folclorului săsesc. Cei doi au fost puternic influenţaţi de opera fraţilor Grimm, operă care a stabilit un model pentru culegerea şi valorificarea academică a poveştilor populare în întreaga Europă. Astfel, munca lui Fr. Muller nu a fost un efort izolat, ci o parte integrantă a unui curent european de conservare a patrimoniului oral. Moştenirea sa constă în faptul că opera sa a oferit o bază ştiinţifică solidă pentru studierea folclorului transilvănean, asigurând în acest fel, păstrarea în memoria locală a legendelor şi poveştilor despre Sighişoara şi împrejurimi.
Magii, vrăjitorii, dezordini cosmice…
Fr. Muller a fost atras cu precădere de legende. În lucrarea din 1854, Contribuţii la istoria vrăjitoriei şi a proceselor de vrăjitoare din Transilvania, el aminteşte pe scurt şi de practicile româneşti referitoare la alungarea ploilor şi grindinei, înfăţişându-i pe preoţii români ca fiind meşteri în îndepărtarea grindinei. Mai apoi în 1857 când a apărut prima ediţie a lucrării Legende din Transilvania cu 444 de legende şi credinţe, Fr. Muller a prezentat aspectul multinaţional al provinciei, naraţiunile fiind culese de la saşi, unguri şi români. În ceea ce priveşte precizarea ariei de culegere a textelor provenite de la români, Muller se limitează doar la indicaţia „Walachischer Sagenkreis” care înseamnă „tradiţie orală românească” (…).
Astfel, în luna iunie a anului 1646 se afirma că la Sighişoara a plouat cu sânge şi pucioasă, semn considerat de locuitorii oraşului ca fiind o prevestire a epidemiei de ciumă. A fost vara în care nu s-a dezlănţuit nici o singură furtună. Apoi, în anul 1647 la 27 septembrie la apusul soarelui s-au auzit tunete puternice asemănătoare exploziilor produse de arme, fapt care a fost documentat ulterior, că s-ar fi petrecut în mai multe locuri ale lumii.
Şi în sfârşit, la data de 3 mai 1651 spune cronicarul, la Sighişoara a plouat din nou cu sânge iar cireşele şi căpşunii s-au copt abia în luna august în timp ce trandafirii au înflorit în luna septembrie. Cele trei fenomene notate de G. Krauss nu sunt simple însemnări despre vreme; ele sunt descrieri ale unei dezordini cosmice în care reperele naturii (vremea, ploile, înflorirea) se prăbuşesc, anunţând tragedii umane (ciuma şi războiul). Fr. Muller şi G. Krauss dezvăluie starea de spirit a unei comunităţi încercate (ciuma din 1646) şi permanent ameninţate de incertitudine.
Dezordinea ciclului natural descrisă în fenomenele din 1646 – 1647 ţineau de cer, cele din 1651 arătau impactul dezastrului asupra pământului; faptul că fructele de vară se coceau cu întârziere iar trandafirii înfloreau toamna, sugerează o anomalie climatică severă percepută ca o anulare a legilor divine şi generatoare de frică intensă.
Consemnările lui Fr. Muller pot fi considerate ca fiind oglinda modului în care sighişorenii medievali supravieţuiau, căutând sens şi avertismente în fiecare anomalie de natură meteorologică. Ulterior, aceste semne erau integrate în istoria oraşului ca fiind elemente precursoare ale suferinţei (publicarea lor în Cronică).
Satul Albeşti care este situat în apropiere de Sighişoara, cu o bogată istorie, este renumit pentru biserica fortificată.
Următoarea poveste culeasă de Fr. Muller ilustrează cum o familie puternică (Haller) a reuşit să obţină proprietatea asupra unui bun în urma unui proces pe care iniţial s-a oferit să-l susţină în numele sighişorenilor. Albeştiul era odinioară un sat săsesc şi, cu excepţia terenului pe care se află vechea biserică reformată, era în proprietatea sighişorenilor.
La un moment dat, între sighişoreni şi o familie foarte bogată al cărei nume s-a pierdut în negura timpului, a izbucnit o dispută asupra proprietăţii terenului de la Albeşti, care a durat mulţi ani şi nu a fost soluţionată. La acea vreme, bogata şi puternica familie Haller s-a oferit să-i reprezinte pe sighişoreni în acest litigiu. Sighişorenii au fost de acord şi au cedat dreptul de a se reprezenta singuri.
Au ajuns în cele din urmă, să piardă proprietatea asupra hotarului Albeştiului care însă, la finalul procesului nu a fost atribuit adversarilor din proces ci chiar prietenoasei familii Haller! Se spune că în secolul al XIX, când Fr. Muller îşi publica culegerea de legende locale, circula expresia „te lupţi ca Haller pentru Albeşti”!
În volumul Legende populare din Transilvania, Fr. Muller descrie călătoria unui sătean al Şaeşului, aşezare ce se învecinează cu Sighişoara, la Roma, în timpul reformei religioase din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Personajul numit Streff călătorea la anumite intervale de timp la Roma în scopul de a obţine de la Papă o scrisoare de indulgenţă care avea scopul de a proteja comunitatea de trecerea acesteia la luteranism.
Într-o zi când se întorcea de la Roma, Streff şi-a găsit consătenii convertiţi iar sfinţii din biserica catolică a Şaeşului scoşi afară din incintă, la marginea drumului. Streff, care de fiecare dată, la întoarcerea acasă se bucura de primirea călduroasă pe care o organizau consătenii săi, fiind primit în aplauze şi în sunetul clopotelor bisericii, de această dată s-a trezit singur, a adunat icoanele sfinţilor de la marginea drumului, le-a spălat, le-a curăţat şi le – a introdus în propria casă unde, în tăcere a rămas fidel credinţei catolice până la sfârşitul zilelor sale.
În secolul al XVI-lea Sighişoara alături de alte sate săseşti din împrejurimi precum Saschiz, Biertan au constituit nucleul unde luteranismul a prins rădăcini profunde. Luteranismul a fost perceput ca fiind o modalitate de a-şi proteja autonomia religioasă şi culturală. Biserica evanghelică de confesiune augustană a devenit biserica naţională a saşilor din Transilvania începând cu al treilea deceniu al secolului al XVI-lea. În ciuda adoptării generale a luteranismului, este absolut plauzibil ca în cadrul comunităţilor săseşti să fi existat o minoritate care a rămas loială catolicismului.
Acesta ar fi grupul din care făcea parte Streff, ultimul mesager al Romei. Călătoria lui repetată la Roma era o încercare de a folosi autoritatea şi resursele catolice pentru a opri inevitabilul în propriul său sat, aflat sub influenţa puternică a Sighişoarei reformate. Găsirea sfinţilor catolici aruncaţi în drum, exact la momentul întoarcerii sale de la Roma este o imagine emblematică.
Ea simbolizează anularea completă a eforturilor sale de către comunitate. Indulgenţa de la Roma nu mai valora nimic iar sfinţii săi nu mai erau bineveniţi în biserica reformată. Povestea lui Streff nu este doar o anecdotă despre reformă, ci o ilustrare emoţionantă a preţului personal al schimbării religioase, în special pentru cei care au rămas fideli vechii credinţe într-o ţară care a îmbrăţişat cu hotărâre calea protestantă.
O altă temă care a făcut obiectul culegerii lui Fr. Muller este magia şi vrăjitoria.
Un ţăran din Senereuş întorcându-se de la moară a văzut într-o poiană nenumărate vrăjitoare, dansând. Fiul său, care îl însoţea l – a întrebat: tată, să arunc securea între ele? Linişteşte – te, a răspuns ţăranul şi a trecut prin dreptul vrăjitoarelor, spunând: Dumnezeu să vă binecuvânteze. Răspunsul vrăjitoarelor veni prompt: Dumnezeu să-ţi binecuvânteze sacul! şi din acel moment, ţăranul n-a mai izbutit să şi-l golească niciodată. Asta până în clipa în care, în mod nesăbuit, a povestit întâmplarea mai departe.
Această scurtă naraţiune este un exemplu clasic care ilustrează credinţele rurale despre magie, noroc şi importanţa discreţiei, combinând elemente ale fantasticului (vrăjitoare, sacul magic) cu o morală practică. Vrăjitoarele din poiană reprezintă cel mai probabil o scenă tipică de sărbătoare magică, iar elementul moral constă în proba comportamentului, fiul propune agresiunea iar decizia şi înţelepciunea ţăranului alege blândeţea, respectul şi teama religioasă (creştină) în locul confruntării, transformând scena într-o magie protectoare (sacul inepuizabil/ cornul abundenţei) care simbolizează norocul fără efort şi bogăţia miraculoasă – un dar al forţelor magice. Morala poveştii: ţăranul îşi pierde norocul atunci când încalcă legea magică – păstrarea secretului.
Legenda omului de piatră
Lucrarea Legende din Transilvania ( Siebenburgische Sagen) a lui Fr. Muller are un capitol care conţine mai multe legende româneşti.
Pentru exemplificare vă vom prezenta Legenda omului de piatră: Munţii Bucegi, semeţi şi înalţi veghează Transilvania de la marginea Braşovului. Cel mai înalt pisc al lor, un bolovan masiv de stâncă poartă numele de vârful Omu. Se povesteşte că, în urmă cu mult timp, un cioban urcase pe crestele Bucegilor păstorindu-şi turma.
Pe munte, cuprins de o ceaţă densă şi rea, ciobanul s-a rătăcit şi nu a mai găsit poteca. Furios şi plin de deznădejde, a început să-şi piardă credinţa şi a blestemat locul aruncând cuvinte de ocară spre cer şi spre munte. Pentru nelegiuirea şi trufia sa, Dumnezeu l-a pedepsit. Într-o clipă, ciobanul, s-a transformat într-o stâncă. De atunci, silueta lui de piatră stă neclintită în vârful muntelui. El este omul de piatră, o mărturie veşnică a faptului că muntele nu trebuie afurisit iar, cel care se revoltă împotriva ordinii cereşti va fi nimicit de puterea de sus. Numele vârfului Omu vine de la această tristă amintire.
Piatra – simbol de credinţă şi loc de pelerinaj
Tot de provenienţă românească este şi legenda din anul 1851, când un eveniment uluitor a tulburat liniştea unei localităţi din scaunul Odorheiului. Din înaltul cerului, s-a prăbuşit o piatră. Minunea a atras de îndată mulţimea. Oameni veniţi de pretutindeni privitori curioşi au încercat să mişte bolovanul dar, piatra s-a dovedit a fi de o greutate nemaiîntâlnită, rămânând neclintită în ciuda tuturor eforturilor. Văzând că puterea omenească este zadarnică, sătenii au chemat 6 preoţi români, care au înconjurat-o în rugăciune. Cu toate acestea, piatra nu s-a urnit.
Apoi, preoţilor ce săvârşeau slujba li s-a alăturat şi al şaptelea preot. În clipa în care unitatea credinţei s-a desăvârşit, piatra a reacţionat la puterea harului: s-a crăpat dintr-o dată, despicându-se la mijloc. Pe feţele interioare a apărut o inscripţie tainică. Textul era un avertisment solemn pentru întregul popor: o ameninţare cumplită cu sfârşitul lumii care ar fi căzut curând asupra lor, dacă oamenii nu s-ar îmbuna şi nu s-ar uni în jurul duhovnicilor neamului.
De îndată ce a fost rostit mesajul, piatra s-a închis la loc şi s-a lăsat mişcată cu uşurinţă. De atunci, piatra căzută a devenit loc de pelerinaj. În esenţă, legenda porneşte de la un eveniment natural rar (căderea unui meteorit) şi îl reinterpretează ca pe o intervenţie divină, directă care validează necesitatea unităţii spirituale şi a ascultării faţă de cler, transformând piatra într-un simbol de credinţă şi un loc de pelerinaj.
În încheiere, arătăm că Fr. Muller, prin opera sa, a adus o contribuţie fundamentală la înţelegerea folclorului săsesc, maghiar şi românesc iar, lucrarea Legende din Transilvania a subliniat la nivel documentar , caracterul multicultural al provinciei, arătând că ecourile fricilor, miracolelor şi înţelepciunii populare din zona Sighişoarei şi din Transilvania nu vor fi uitate.
Biblioteca Municipală Zaharia Boiu Sighisoara
(sursa – facebook.com/p/Biblioteca-Municipala-Zaharia-BoiuSighisoara)
Citește și