Marți seara, la Art3 Cafe, într-o seară care a adunat laolaltă prietenie, curiozitate și un fel de mândrie locală greu de pus în cuvinte, Rózsa Balázs s-a întors acasă în ipostaza de autor. Spațiul a fost arhiplin. Nu doar de oameni, ci de o energie caldă, de revederi, de zâmbete și de nerăbdarea celor care îl știu pe Balázs ca prieten, coleg, explorator neobosit al lumii — și care, de această dată, voiau să-l descopere în pagini.
„O călătorie, pas cu pas, între agonie și extaz” nu este o carte comodă. Și nici nu își propune să fie. La cele 260 de pagini, volumul e mai degrabă o confesiune mascată în ficțiune, un manifest personal și o invitație directă adresată cititorului: ai curajul să-ți iei viața înapoi?
Autorul avertizează din prefață: cartea este ficțiune. Dar e „ficțiunea cea mai sinceră” pe care a putut-o scrie. Personajul Mihai, avocat de succes la 33 de ani, care își abandonează viața „perfectă pe hârtie” pentru un bilet doar dus spre Asia, este un alter-ego transparent. Dincolo de convenția literară, cititorul simte că fiecare pagină e filtrată prin experiență trăită, prin frică depășită, prin limite testate.
Trenuri în beznă, revolte de stradă, accidente, mafie, deșert, junglă, ghețari, aeroporturi, întâlniri care schimbă destine — nu sunt artificii epice, ci fragmente dintr-o realitate pe care Balázs a locuit-o ani la rând, traversând peste o sută de țări.
Rózsa Balázs declară deschis că nu este scriitor, ci povestitor. Paradoxal, tocmai aici stă forța cărții. Stilul este direct, viu, oral pe alocuri, ca într-o conversație târzie, la un vin fiert, într-o noapte de iarnă. Nu caută metafora perfectă, ci adevărul emoțional. Iar asta creează o proximitate rară între text și cititor.
Capitolele au ritm cinematografic. Scenele curg vizual, aproape fotografic — lucru deloc surprinzător pentru un artist vizual. Se simte ochiul de fotograf în felul în care sunt „cadrați” oamenii, peisajele, momentele-limită.
Deși geografia este vastă — din Phnom Penh până în Antarctica, de pe Kilimanjaro pe străzile din Budapesta — miza nu este turistică. Nu este o carte despre locuri, ci despre decizia radicală de a rupe o viață și a construi alta.
Tema centrală nu este aventura, ci curajul de a muri controlat pentru a renaște de câte ori e nevoie. Este o reflecție matură despre frică, despre sens, despre autenticitate și despre acel moment în care realizezi că trăiești viața altcuiva.
Aceasta nu este o carte pentru cei care caută literatură rafinată stilistic. Este pentru cei care, la 33, 43 sau 53 de ani, simt că au îngropat undeva un vis prea mare pentru lumea în care trăiesc. Pentru cei care se întreabă, noaptea târziu, dacă mai există o versiune a lor neresemnată.
Cartea surprinde prin sinceritate. Nu moralizează, nu oferă rețete, nu promite soluții. Doar arată că se poate. Iar uneori, acest lucru este suficient pentru a aprinde un declic interior.
La final, rămâi cu un nod în gât și cu o întrebare incomodă: tu când ai de gând să închizi ușa care te ține pe loc?
Lansarea de la Art3 Cafe a fost, în sine, o extensie a cărții: o comunitate strânsă în jurul unui om care a avut curajul să plece și care s-a întors pentru a spune povestea. Nu ca să impresioneze, ci ca să dea mai departe o stare.
„O călătorie, pas cu pas, între agonie și extaz” nu se citește doar cu ochii. Se citește cu propria viață pe masă.
Andrei Roman
foto credit: @Bristena
citește și