Adrian Armand Giurgea
Săptămâna aceasta aproape am trăit un şoc. După atacul Rusiei lui Putin asupra Ucrainei şi pe fondul dezbaterilor aprinse despre dorinţa Americii lui Trump de a anexa Groenlanda, m-am speriat că Ungaria lui Viktor Orban a anexat Ardealul sau cel puţin Mureşul. Iar reacţia mea a avut la bază cele întâmplate şi relatate senin de presa locală, ca şi cum lucrurile ar fi făcut parte dintr-o normalitate. Şi confuzia sau starea de fapt nu a fost provocată de maghiari, ci tocmai de români.
Da, sunt sigur că în zgomotul cotidian aţi trecut-o cu vederea sau nu i-aţi dat importanţă, pentru că, nu-i aşa, nu mai daţi importanţă nici celor spuse sau scrise la gazetă, şi nici faptelor în sine. Le luaţi ca atare. Însă asta arată că, oricine, oricând, cu puţin tupeu sau ştiinţă a manipulării, „vă poate face”. În fond asta arată şi mai mult de atât: noi, românii, aşa cum suntem şi trăim astăzi, am pierdut deja, în avans, orice fel de război. Ne-am rupt noi înşine mâinile şi ne-am bătut cu ele.
Dar, să revin şi să mă explic. Ne-au anexat ungurii? Uau! Incredibil! Păi cum poţi gândi altfel când ambasadorul României la Budapesta vine în zonă şi este prezentată prezenţa sa ca o vizită oficială?! De când a fost şi încă astăzi mă tot minunez, inclusiv de întrebările jurnaliştilor care au vrut să afle „cum găseşte Mureşul”… Incredibil şi inadmisibil, fraţilor! Şi valabil doar dacă Puterea de la Bucureşti a renunţat deja la noi! Căci altfel periplul prin ţara mea a unui trimis al nostru într-o ţară străină nu poate fi catalogat nici vizită oficială şi nimic altceva decât… un banal concediu!
A plecat omul de la post, din Budapesta să viziteze alte oraşe ale Ungariei şi a ajuns la Târgu Mureş unde a fost primit cu onoruri! Lipsea să se pună pe masă steagul României şi, de ce nu, cel al Ținutului Secuiesc sau al Ungariei, nu-i aşa?! Iar presa s-a îngrămădit să afle dacă „Excelenţei Sale” îi place în Mureş. Jenant! Penibil! Şi să ne relateze că omul s-a mai dus şi pe la ceva crame. I-o fi plăcând vinul sau o fi prieten cu proprietarii viilor. A, sunt în eroare, am înţeles!
A venit tocmai de la Budapesta să ştie cum ne promovează pe viitor! A vrut să cunoască la faţa locului pământurile şi producţiile locale pentru a şti ce să le spună ungurilor! Taman despre Ardeal!
Şi în condiţiile în care Ungaria are ambasador la Bucureşti şi consuli pe la Cluj şi Miercurea Ciuc! Înţelegeţi penibilul? Cu atât mai jenant cu cât, în loc să facem administraţie şi să ne dezvoltăm reţelele de drumuri, producţia de diverse sau turismul, noi facem „diplomaţie culturală”.! Şi, totuşi, atunci de ce nu am adus la Mureş şi în Târgu Mureş decidenţi de la Budapesta?! De ce nu am chemat ambasadorul de la Bucureşti să îl convingem să trimită încoace investitori şi turişti?
Da, am înţeles! Trebuia să vină ambasadorul României pentru că noi avem de la Vidrasău zboruri directe spre Budapesta, însă nu avem spre Bucureşti! Cunosc ungurii Ardealul şi Mureşul mai bine decât orice mitic din Capitală, aşa că interesul nostru, chiar şi în paradigma „diplomaţiei culturale” nu este să ne cunoască mai bine străinii, ci să ne cunoaştem noi înşine, nu-i aşa? De fapt, să ne cunoască ai noştri care, adesea, nu dau doi bani pe noi, ne ţin doar pentru taxe şi impozite şi vin, din când în când aici, pentru a ne reaminti de unde răsare soarele…
Şi constat astfel că trăim într-o lume pe care îmi este din ce în ce mai greu să o înţeleg şi să o accept. Jurnalistic vorbind simt cum am ajuns, în Mureş şi în România, la fundul sacului. Nu mai avem a ne mira de nimic şi nici nu mai căutăm adevărul. Aproape s-a dus dracului, iertaţi-mi scrierea colocvială, vorba cu adevărul care rătăceşte prin ziare. De fapt, nu prea mai sunt ziare. Sau, ziarele de astăzi nu mai prea au treabă cu ziarele de ieri. Şi nici ziariştii…
Poate pentru că toată lumea se crede ziarist cu telefonul în mână? Sau pentru că prea mulţi băieţaşi cu bani în conturi şi-au tras gazete şi zic că fac presă? Sau pentru că toţi politrucii cred că dacă ziarul scrie sau ziaristul vorbeşte cum vor ei, îşi vor putea construi la nesfârşit palate din minciuni spoite cu vorbe frumoase. Cu poveşti care să le romanţeze biografiile până-ntr-acolo încât ei înşişi să se creadă altceva decât nişte nesemnificativi prin vreme şi vremuri.
Ei, nu ştiu exact de ce, dar mi-am amintit brusc de cum se spunea pe vremuri că minţi… ca o gazetă… Desigur, încă sunt multe excepţii, sunt ziare şi ziarişti care vor să ţină ştacheta sus dar nu suficiente/suficienţi pentru „a mai crede tot ce scrie la gazetă”.
E ciudat cum se întoarce roata şi cum lăsăm timpul să ne treacă printre degete ca nişte proşti. Poate chiar suntem. Dar oare când vom descoperi? Sau, de ce nu, să întreb altfel, când ne vom descoperi? Pe noi înşine. Şi prostia… A noastră şi a celor care ne iau de proşti. Aproape tind să cred că avem nevoie de câteva revoluţii pentru a putea porni, la un moment dat, de la zero. Un zero absolut care să ne permită să evoluăm, frumos, fără compromisuri, fără pete care să ne transforme în dalmaţieni sau care să ne acopere ochii pentru a minţi şi a ne minţi că nu vedem adevărul.
Pentru că astăzi suntem aproape de dezastru. Căzuţi în prăpastia propriei noastre neputinţe. Cocoşaţi de minciună, prosternându-ne în faţa falsităţii pe care singuri am şi ne-am construit-o. Păcat este însă că pregătim această imagine şi stare de fapt şi pentru cei ce vin. Ne pregătim copiii şi nepoţii să se plece în faţa „Excelenţelor Sale” care, în loc să se afirme la post, îşi părăsesc misiunile pentru a fi aplaudaţi în „provincie” sau în „provincii”. Le dăm titlul de „ziarist” tuturor celor care au însăilat un text-două, la comandă sau accidental, şi ne lăsăm umiliţi de „preşedinţii” asociaţiilor de proprietari, oameni puşi dintre noi să ne biciuiască.
Cu şi pe banii noştri. Fără să întrebăm. Fără să cerem socoteală. Fără speranţă. Doar aşa poţi ajunge să afli că a dispărut aproape un milion de euro din banii tăi, bani pe care i-ai dat angajatului tău, „preşedinte” sau „adminstrator” de asociaţie să îţi plătească cheltuielile… Iar tu, plătitorul de taxe, impozite şi facturi eşti atât de obişnuit cu furtul, pe ambele sensuri, încât nici nu te mai poţi mira. Fatalismul pe care îl trăieşti te face doar să constaţi că n-ai avut noroc. Dar nu te bagi mai mult.
Şi acum, dacă citeşti, eşti pe cale fie să mă înjuri, fie să mă treci cu vederea. Pentru că, te întrebi scurt, nu-i aşa: şi ce să fac eu?! Poţi face totul! Pentru că, în fond, de tine depinde! Schimbarea înseamnă implicare şi refuzarea minciunii! Dar nu doar a minciunii care îţi este servită, ci şi a minciunii pe care eşti gata să o aduci în faţa altora! Asumare! Dar nu asumarea impotenţei şi a neadevărului, ci, din contră, asumarea curajoasă a prezentului pentru viitorul copiilor voştri! Căci, altfel, sintagma „lasă mă că merge aşa” şi fatalismul ancestral al lui „n-am avut noroc” ne vor sufoca în continuare.
Iar şmecherii vor continua să îşi tragă titluri de excelenţă şi vor sorbi cu buzele ţuguiate vinurile scumpe sau ieftine din podgorii. Pentru că pot. Pentru că are cine să-i aplaude şi să îi poarte prin faţa noastră ştiind că noi nu-i vom întreba dacă nu cumva sunt plătiţi să facă în timpul acesta ceva concret şi vital pentru noi şi pentru ţară. Căci, vrem nu vrem, trebuie să recunoaştem, ne plac „şefii”. Ne plac „conducătorii puternici”. Ne plac „trimişii Puterii”. Ni se pare că suntem băgaţi în seamă, când de fapt, suntem batjocoriţi zilnic pe banii noştri. Părerea mea.
Citește și