Marius Paşcan
România este stat membru al UE din 2007, având un interes special în proiectul privitor la o posibilă federalizare. Ţara noastră a beneficiat considerabil de pe urma integrării europene şi, teoretic, are potenţialul de a beneficia suplimentar într-o Uniune consolidată. Însă există şi preocupări, îngrijorări de luat în seamă…
În mod tradiţional, România a fost printre societăţile cu cele mai pro-europene simpatii, având consecvent niveluri ridicate de încredere în instituţiile europene. Apartenenţa la UE a fost asociată cu creşterea economică, modernizare şi securitate. Concret, în cei 19 ani de la aderare, România şi-a dublat PIB-ul nominal, a atras zeci de miliarde de euro investiţii străine (multe legate de accesul la piaţa unică), iar fondurile europene nerambursabile au finanţat o bună parte din infrastructura şi dezvoltarea rurală a ţării. Suplimentar, pentru români UE înseamnă libertatea de mişcare. Milioane de cetăţeni au putut studia, munci sau trăi în alte ţări europene, virând şi o parte semnificativă a veniturilor lor acasă.
În aproape două decenii, România a aderat la majoritatea iniţiativelor comune. Este parte din cooperarea PESCO în apărare, a susţinut planul NextGenerationEU, s-a raliat la politica externă comună (inclusiv sancţiunile contra Rusiei), ba chiar a aderat la Uniunea Bancară (deşi nu e încă în zona euro). Cu alte cuvinte, direcţia strategică a politicii externe româneşti după 1990 a fost „revenirea în Europa” şi ancorarea în structurile euroatlantice, considerate garanţia suveranităţii recâştigate. Spre deosebire de Ungaria vecină, de exemplu, România nu a deraiat de la această linie.
În contextul federalizării, avantajele pentru România par a fi semnificative. În primul rând, poziţia geografică la frontiera estică cu Ucraina şi Republica Moldova face ca România să fie direct expusă ameninţării ruse. O Uniune Europeană cu apărare comună ar spori securitatea ţări noastre, completând apartenenţa la NATO. În eventualitatea (de nedorit) a unei reduceri a angajamentului SUA în Europa pe viitor, numai o Europă unită militar ar putea preveni ca România să devină vulnerabilă. Chiar şi acum, crearea unor forţe europene permanente ar putea aduce trupe aliate staţionate mai constant în regiune, ridicând nivelul de descurajare.
România singură are un buget de apărare în creştere (aprox. 2.5% din PIB, având în 2024 – 7,5 miliarde de euro alocaţi), dar nu suficientă putere militară de una singură pentru a se apăra contra unui adversar major. Într-o armată federală, militarii români ar face parte dintr-o structură mult mai puternică, iar vocea României în definirea strategiei de apărare a Europei ar fi proporţională cu contribuţia sa. Având una dintre cele mai mari armate ale UE ca efective şi situată strategic la Marea Neagră, România ar putea deveni un hub important în arhitectura de apărare europeană.
Orientativ şi comparativ, conform informaţiilor din surse oficiale, iată cum se prezintă cheltuieli militare în 2024 (miliarde USD), într-o comparaţie între SUA, Europa (membrii europeni NATO, incl. Marea Britanie), China şi Rusia. Pe locul 1 se situează SUA, cu alocarea unui buget de 997 mld USD/an, locul 2 – Europa (NATO, UE+UK) cu 454 mld USD, locul 3 – China 314 mld USD, locul 4 – Rusia 149 mld USD.
Pe plan economic, România ar beneficia de pe urma includerii totale în mecanismele federale. Un exemplu clar este moneda euro. România încă foloseşte leul, iar acest lucru are costuri considerabile. Fluctuaţiile cursului şi primele de risc mai mari duc la dobânzi mai mari şi la obstacole comerciale. Faptul că România nu e în zona euro ne costă anual cam 1-1,5 miliarde de euro (0,3-0,5% PIB) doar din costuri valutare şi incertitudini. Dacă UE s-ar federaliza şi s-ar impune adoptarea euro peste tot, România ar câştiga stabilitate monetară şi reducerea costurilor de tranzacţie. De altfel, 77% dintre români se declară în favoarea introducerii euro, un procent printre cele mai mari din UE, semn că populaţia vede beneficiile.
Experienţa altor ţări estice e concludentă. De pildă, Slovacia (care a adoptat euro în 2009) a avut o creştere medie a PIB de peste 3% anual. Iar în deceniul următor, a cunoscut o creştere economică peste a vecinilor săi cu monede proprii. Totodată, Estonia, după trecerea la euro în 2011, a cunoscut un boom al investiţiilor străine şi scăderea dobânzilor la credite. România ar putea urma aceste exemple, câştigând acces la împrumuturi mai ieftine şi stimulând comerţul cu restul UE.
Mai mult, într-o uniune fiscală, România (care e încă sub media UE ca PIB/locuitor) ar beneficia probabil de transferuri nete, cum deja beneficiază prin fonduri UE, dar poate la scară mai mare şi mai rapid. Un buget federal cu funcţie de redistribuire ar putea direcţiona resurse către infrastructura românească, reducând decalajele. Se estimează că regiuni precum Moldova sau Oltenia, acum printre cele mai sărace din UE, ar putea avansa mult mai rapid dacă ar primi investiţii susţinute prin mecanisme federale (de exemplu, un program gen „Autostrăzi Europene Federale” ar putea asigura, fără tergiversări naţionale, construirea legăturilor critice pe care România nu le-a finalizat încă).
Politic şi instituţional, România ar trebui să evalueze cum i-ar fi influenţată reprezentarea într-o federaţie. Ţinând cont de populaţie (circa 4% din totalul UE), România ar avea o pondere similară în eventualul Parlament bicameral federal. În actualul Parlament European, România are 33 de deputaţi din 705 (4.6%). În Consiliu, are 4,37% din voturi la majoritatea calificată. Prin urmare, ca greutate numerică stă destul de bine, fiind a şasea ţară din UE ca populaţie. Într-un eventual Senat al Europei, România ar avea acelaşi număr de senatori ca fiecare alt stat (dacă s-ar urma modelul american, 2 fiecare), deci nu ar fi dezavantajată faţă de marii membri (care ar pierde puţin în acea cameră).
Unde România excelează este la capitalul de încredere pro-UE. La Bruxelles, spre deosebire de Polonia sau Ungaria, România nu a creat probleme majore, nu a folosit veto-uri destructiv, deci este văzută ca un partener constructiv. Asta îi poate aduce influenţă informală într-o Uniune reformată (aliaţii vestici ar prefera s-o aibă alături). Mai mult, dacă se va consolida nucleul federal, este esenţial pentru România să facă parte din el, nu să rămână pe margine. Bucureştiul a declarat public de mai multe ori că nu susţine „Europa cu două viteze” , şi pe bună dreptate, ar avea de pierdut stând în cercul exterior. De aceea, decidenţii români trebuie să acţioneze pro-activ, să se alăture iniţiativelor de integrare sporită.
Există totuşi şi temeri şi provocări specifice României. Una este legată de capacitatea administrativă. România are dificultăţi în a absorbi fondurile europene actuale (din cauza birocraţiei, corupţiei locale, lipsei de proiecte pregătite). Într-o configuraţie federală, unde bugetul comun ar putea creşte, va şti România să profite la maximum?
Riscă să piardă oportunităţi dacă nu-şi reformează administraţia. Aşadar, o pregătire internă esenţială e creşterea competenţei la toate nivelurile şi combaterea corupţiei, altminteri, fondurile federale ar putea fi condiţionate, cum deja s-a discutat prin mecanismul rule of law (condiţionalitatea privind statul de drept). Din fericire, România a evitat deocamdată derapaje majore (nu e sub procedura Articolului 7 ca Polonia sau Ungaria), dar provocarea rămâne să consolideze justiţia şi guvernarea transparentă, ca să fie un membru de încredere într-o federaţie unde solidaritatea presupune încredere reciprocă.
Alt aspect este sentimentul identitar. Românii sunt pro-europeni, dar foarte ataşaţi şi de identitatea naţională, În România, UE este văzută mai degrabă ca un garant al identităţii occidentale a ţării, decât ca o ameninţare. Totuşi, trebuie atenţie la retorica suveranistă şi populistă care ar putea evolua periculos. De exemplu, în ultimii ani au apărut partide extremiste care acuză „diktatul de la Bruxelles”. Până acum, acestea au rămas marginale electoral, dar pe subiectul cedării de suveranitate ar putea încerca să câştige capital politic. Într-o variantă federală, suveranitatea României nu va dispărea, ci va fi parte a unei entităţi mai mari care îi apără mai bine interesele.
România a suferit în istorie tocmai din lipsa de alianţe puternice. Lecţia secolului XX (cu dramaticele consecinţe din Al Doilea Război Mondial şi perioada comunistă) este că doar integrată într-o structură euroatlantică puternică îşi poate asigura prosperitatea şi securitatea. Deci înţelegerea potrivită a contextului geo-politic este „Nu ne pierdem suveranitatea, ci ne exercităm împreună o suveranitate europeană, la crearea căreia contribuie şi România.”
Pe de altă parte, Republica Moldova, care are o majoritate de populaţie de origine română, este candidată oficială la UE. O evoluţie către o federaţie UE ar pune eventual Moldova în faţa perspectivei de a se integra nu doar în UE, ci direct într-un stat federal european din care România face parte. Relaţia specială dintre România şi Moldova (cetăţenia română acordată multor moldoveni, legături culturale puternice) poate fi un atu.
România ar putea acţiona ca punte pentru aducerea Moldovei în structurile federale, ceea ce ar fi un câştig strategic, ar extinde federaţia pe întreg teritoriul românofon, eliminând frontiera artificială actuală între UE şi Moldova. Practic, unirea simbolică a celor două state româneşti ar fi atinsă în cadrul mai larg al uniunii federale. Acest scenariu poate aduce beneficii ambelor părţi şi e un argument suplimentar pentru Bucureşti de a sprijini puternic integrarea europeană a Moldovei şi federalizarea UE simultan.
Per ansamblu, România are motive să sprijine federalizarea şi să facă parte din nucleul integrator. Beneficiile, de la bani economisiţi, la securitate consolidată, la voce globală mai puternică, depăşesc costurile. Mai ales că în format confederal România oricum are o influenţă limitată dincolo de parteneriate.
În Statele Unite ale Europei, România ar fi un stat component important (nu lider, dar nici de neglijat), cu o voce amplificată la masa deciziilor globale, în loc de un rol secundar. Este crucial ca România să facă tot posibilul să nu rateze această oportunitate, să fie pregătită intern, să fie prezentă la alianţele cheie şi să-şi fidelizeze partenerii prin seriozitate.
În acelaşi timp, trebuie şi să ne securizăm interesele prin negocieri, de pildă, la definirea noii politici agricole comune sau a regulilor fiscale federale, să milităm pentru soluţii care să ţină cont de nevoile ţării noastre (fermieri mici, nevoia de investiţii vs. disciplină bugetară etc.). Dar aceste negocieri sunt mai uşor de purtat din interiorul procesului, nu de pe margine.
Aşadar, din perspectiva României, federalizarea UE ar fi o confirmare a parcursului pro-occidental şi garanţia viitorului de siguranţă într-o regiune complicată. Orice alt scenariu, stagnare confederală, fragmentare, influenţă rusească crescândă în regiune, ar fi mult mai defavorabil României. Prin urmare, este de aşteptat ca România să rămână un aliat ferm al celor care împing UE spre o federaţie mai strânsă, consolidată, puternică.
Citește și