Sanda Viţelar
Există o vorbă veche, românească, verificată de generaţii întregi de experienţă instituţională: când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă. Doar că, în varianta modernă, pisica e plecată „în interes de serviciu”, şoarecii sunt funcţionari publici, iar masa… ei bine, masa e plătită din banii contribuabilului.
Să lămurim din capul locului un lucru: funcţionarul român nu merge la serviciu dintr-un exces de spirit civic. Nu-l mână dragostea de cetăţean, nici dorinţa arzătoare de a face bine comunităţii. Merge pentru bani. Şi, foarte important, pentru a sta la stat. Călduţ, sigur, cu program fix şi stres minim, dacă se poate.
În lipsa unui şef care să ţină lucrurile în frâu, atitudinea generală devine rapid una filosofică: timpul trece, leafa merge. Instituţia funcţionează, ce-i drept, dar mai mult din inerţie. Ca o Dacie veche împinsă de la spate. Împinsă, de regulă, de unul sau doi conştiincioşi – aceiaşi care, pe vremuri, rămâneau în clasă când toată lumea chiulea. Tocilarii eterni ai sistemului. Fără ei, s-ar pune lacătul.
Sigur, nu poate şi nici nu trebuie să facă şeful totul. Nimeni nu cere ca directorul să bată la tastatură în locul subalternilor sau să ducă personal dosarele cu şină. Dar e totuşi esenţial să fie prezent. Să ştie ce se întâmplă sub nasul lui. Să vadă cine munceşte şi cine „munceşte”. Cine vine la 8 şi cine apare pe la 11, cu cafeaua îmbunătăţită şi ochii uşor bulbucaţi de la petrecerile din ajun.
Realitatea, însă, ne-a demonstrat de prea multe ori contrariul. Şeful nu ştie. Sau, mai corect spus, nu vrea să ştie. Habar n-are ce se întâmplă în propria ogradă. Iar când lucrurile ies la iveală, apare brusc în faţa opiniei publice, cu aerul unui martir: e sabotat, funcţionarii nu lucrează, greaua moştenire, sistemul e ticălos, trecutul e vinovat. El, săracul, n-a ştiut nimic. El doar a vrut binele.
Am văzut, vedem şi trăim asta zi de zi. Nu e excepţie, e regulă. Suntem o societate care aşa funcţionează, indiferent cât de mult ne place sau nu să recunoaştem. Dacă nu ne struneşte cineva, dacă nu suntem ţinuţi din scurt, tăiem frunza la câini. Apoi ne plângem, cu o sinceritate dezarmantă, că ne merge prost şi că toată lumea are ceva cu noi.
Vinovaţii sunt, desigur, externi. Forţe nevăzute din Univers, conspiraţii mondiale, interese oculte. Nimeni nu se uită în oglindă. Nimeni nu spune: poate pentru că frecăm menta între două şedinţe inutile. Nu, e mult mai confortabil să ne credem victime cosmice.
Între timp, şefii stau liniştiţi. Beau cafeaua „îmbunătăţită”, îşi fac apariţia pe la prânz, dau două indicaţii vagi şi pleacă înainte de program. Apoi se supără teribil când sunt traşi la răspundere de opinia publică. Cum adică să fie întrebaţi ce fac subordonaţii lor? Cum adică să fie responsabili?
Halal.
Şi totuşi, până nu vom înţelege că autoritatea nu înseamnă doar funcţie, ci şi prezenţă, iar munca la stat nu e un concediu plătit pe viaţă, pisica va continua să lipsească. Iar şoarecii vor juca liniştiţi pe masă, convinşi că masa li se cuvine.
Orice asemănare cu întâmplări sau personaje reale este, desigur, pur întâmplătoare.
Citește și