Mihai Suciu
În urmă cu nişte ani buni, eram martor la operaţia de înălbire a statuilor şi a altor monumente din Roma, capitala Italiei. Timpul trecuse şi peste ele, le mai întunecase. Poluarea lăsa urme, îşi scria istoria, neiertând nici asemenea repere sacre. Până şi păsările văzduhului aterizau şi poposeau pe fruntea sau pe pălăria unui Garibaldi şi o marcau, o găinăţând-o consistent. Ele credeau că o „cinstesc”, numai că „omagierea” avea efect destructiv, accelerând erodarea monumentului. Apropo de ciori, mă surprindea o imagine cinematografică: un grup de negri se hârjoneau cocoţaţi pe o balustradă a podului monumental peste Tibru din preajma Vaticanului, monument tocmai supus înălbirii. Contrastul cromatic era mai mult decât evident, de-a dreptul frapant.
Nu credeam că şi pe la noi se va petrece acest proces de înălbire, deşi ar fi fost necesar. Din fericire, şi cu poluarea am luat-o mai încet, dar, fiţi optimişti, recuperăm rapid, aşa cum am reuşit să acumulăm gunoaie, „deşeuri menagere”, care ne-au băgat în infrigement.
Dar nu la albirea fizică vreau să mă refer, revenind acasă. Prin grija şi deschiderea culturală a edililor oraşului nostru drag, rămas la stadiul de târg până şi cu numele, nu ne putem făli cu prea multe statui la Târgu Mureş. Doi dintre adevăraţi edili şi-au aflat locul meritat în lumea statuilor. Unul maghiar (mai mult sau mai puţin), Bernády György, celălalt român, Emil Dandea. Cinste lor! Un edil mai recent de tristă amintire a rămas imortalizat în tăbliţe sau plăcuţe „cu fodori”. Atât a ştiut, atât a putut.
De o vreme, şi procentajul celor două etnii conlocuitoare a intrat într-un echilibru relativ. Efect: „graţie” neopritelor confruntări şi înfruntări interetnice locale, oraşul se află în evidentă stagnare. Algoritmul, alternanţa în statui român-maghiar s-a păstrat. Ultima bătaie tematică s-a dat între un luptător paşoptist şi un scriitor comunist.
A fost admisă cu greu pătrunderea în Târg a lui Constantin Romanu Vivu, în vreme ce pentru „contracandidatul” Sutö Àndras nu au existat oprelişti. Mare scriitor din Gara Mică, Târgu Mureş, „de expresie”. Cu biografie adaptată şi operă cenzurată, „iepurată”, va locui în veşnicie (cât o fi dânsa!) în Piaţa Teatrului, urmărindu-i pe cei intraţi în casa „Thaliei”. Un lucru esenţial s-a ocultat din CV: că a fost membru al CC al PCR, chiar al Comitetului Executiv al CC (1969-1984). Membru al MAN (1965-197). Pe merit(e), evident. Pentru „aportul adus” la construcţia socialismului.
Da, şi glisarea „cu arme şi bagaje”, la UDMR. Unde a fost „înălbit” de ultima pată de dalmaţian. Se insinuează că şi-ar fi donat şi un ochi cauzei noii sale formaţiuni politice, tentativei de contrarevoluţie din acel „martie negru”. Sigur, doar românii sunt vinovaţi de nenorocirea nemuritorului. Şi chiar de-ar fi aşa, nu s-au întrebat acuzatorii ce căuta victima „la locul faptei”?! Nici că momentul ruşinos a lăsat şi alte victime, inclusiv decedaţi. Un supravieţuitor, ibăşteanul Mihăilă Cofar.
Ţăranul de pe Gurghiu era bine fezandat lângă „Grand” de intelectuali rafinaţi, ale căror degete şi mâini mânuiau cu dibăcie nu coasa ori sapa, ci clapele pianului sau corzile violoncelului. Om cinstit, cu frică de Dumnezeu, coborâse de pe valea lui să-şi salveze fiicele, angajate la Târgu Mureş, un loc ostil alterităţii până azi. Nu vreau să-l compar cu marele Sutö , dar om şi el.
Apropo de eforturile de înălbire, un personaj sinistru din umbra organizării acelui „martie negru”, Király Károly, umăr la umăr cu scriitorul revoluţionar care şi-a jertfit ochiul pentru lumina cauzei, s-a încercat să fie recuperat de partea pozitivilor. Era „pretin” cu Iliescu, dar asta l-a ajutat doar o vreme. Liderul comunist de ieri nu s-a jenat să treacă de la socialism la capitalism, cam pe aceeaşi funcţie înaltă, suferind doar transferul din Sfântu Gheorghe la Târgu Mureş. Ani de zile, numitul K.K. a fost „obiectiv” proeminent de urmărire de către Securitate. Dar, cine ştie, poate aşteaptă şi el la coada statuilor.
Există o ierarhie şi în lumea statuilor existente. Nu toate busturile au avut soarta operei lui Izsák Márton, de a se proţăpi în buricul Târgului, precum ostaşul său sovietic (autorul l-a românizat, dar nu convinge!). Un Körösi Csama Sándor, este dosit undeva lângă zidul Cetăţii. Îşi merită soarta. Ce l-a apucat să caute originea conorăşenilor noştri de altă etnie pe meleaguri îndepărtate tibetane?!
„Mi-e dragă ţara şi cu tot poporul?Lupt pentru ea şi-mi apăr viitorul. Mi-e drag şi deal, şi munte, şi câmpie,/Acest pământ mi-e patrie şi mie!”, scria un poet contemporan cu omul-statuie, tot scriitor „minoritar”, fără a-şi fi speculat apartenenţa, numitul Horváth Imre. Sincer sau îndoctrinat, se autocondamna. Nicio şansă să stea la rând la statui.
„Statuile nu râd niciodată”. Francisc Munteanu, roman. Român autorul. Ardelean, ca şi confratele Şuteu, pardon, Sutö.
Nu înseamnă că unele nu ar fi de râs.
Citește și